Nu te-am rugat

ai văzut flori rupând asfaltul
când toți ziceau că n-are rost,
tu vrei să lași totul baltă,
dar nu te-ai întrebat de cost

ai tras de tine zi de zi,
acum vrei să renunți așa?
tu știi cât ai putea să fii
și câte n-a văzut lumea?

ai mers prin frig, ai dus mai greu
decât credeai că poți să duci
și n-ai fugit, n-ai zis „cedez”,
de ce să te retragi atunci?

mai stai puțin și mai respiră,
din drum, mai ai, cred că jumate
şi tot ce doare, tot ce miră
nu e motiv să dai în spate

ai stat când alții au plecat,
ai zis „bine” pe jumătate
ți-a fost frig și ai uitat
cum e să crezi și tu în toate.

ai obosit? -te cred că da,
nu-i o rușine să te doară.
dar nu uita: de câte ori
ai zis că nu… și-ai mers afară.

ai strâns din dinți și ai zâmbit,
dar n-aveai chef nici să respiri
azi simți că totul s-a sfârșit?
nu-i prima oară când te miri.

nu-i prima oară când te miri
că totul pare pus pe dos.
dar amintește-ți c-ai fost
acolo și-ai ieșit frumos.

ți-aduci aminte prima dată
când ai văzut ce n-ai crezut?
cum flori ieșeau prin piatra toată,
iar tu ai simțit că ești făcut
din fix același început?

-Paula Tomescu Lyrics
02.06.25

iartă-mi, mamă, neputința,

uneori mă simt prea mic,

mă poartă vântul, ca sămânța,

si nu știu ce să mai zic.

mi-ai fost far în nopți străine,

dar m-am rătăcit pe drum,

ai strâns în palme visuri pline,

eu le-am prefacut in scrum.

ochii tăi sunt primăvara,

dar mă pierd prin ploi târzii,

ții în brațe toată seara,

și când uit să mai revin.

iartă, mamă, pentru toate,

pentru tăceri și pentru dor,

uneori uit că în spate

drumul nu ti-a fost usor.

sub ploapele-ți de timp trudite,

se-ascunde visul obosit,

speranțe vechi și risipite,

in gandu-ți ce s-a risipit.

prin ani te-ai dus, prin ani te-ntorci,

ca un străin pe drumul tău,

înveți să ceri, înveți să porți

povara lumii fără rău.

oameni se nasc, oameni apun,

va niște frunze-n vânt purtate,

unii iubesc, alții se pun

statuie-n visele uitate.

si-n toată zbaterea aceasta,

in mersul vietii ne-ncetat,

rămâne-n noi doar ce ne-apasă—

un om, un dor, un gând uitat.

niciodata n-ați știut

cum mam rupt în mii de fire,

cum taceam fără să spun,

cum plangeam fără oprire.

ati văzut doar ce-am lăsat,

ce am lasat ca sa se vadă.

n-ați știut cât am luptat

sa nu cad, să nu mă scadă.

cate nopți m-au prins în gol,

câte zile m-au trădat,

câte ori am vrut să spun

totusi nu m ati ascultat.

puteam vorbi abia, abia,

când te-am visat venind spre mine.

dar n-a fost pasul tău, era

doar vântul ce a trecut prin vene.

nu te-am rugat să-mi fii erou,

nici stea pe cer sau răsărit.

dar să mă strigi, măcar cu dor,

te intrebi vreo dată… ai greșit?

nu te-am rugat. am așteptat

Să fii cumva, să vii încet.

dar timpul tot te-a îngropat…

si eu te-am plâns făra regret.

Plecăm departe, lăsând în urmă plaiul,
Dealuri tăcute, părinți la geam privesc,
Cu dor în suflet ne uităm graiul,
În țări străine speranțe ne clădesc.

Moldova, mă întorc la tine-n zori,
Cu pași pe drum bătut,
Părinții ne așteaptă, cu ochii plini de dor,
În inimă purtăm pământul cel tăcut.

În ochii lor, iubirea stă cuminte,
Când trenul trece, plecăm în depărtări,
Ne cheamă dealuri, păduri ce-s fără minte,
Întoarce-te, măcar în vis, când cazi în zări.

Pământul nostru plânge că-i uitat,
Fântâni ce s-au uscat în așteptare,
Moldova-i tot acasă, neschimbat,
Dar noi plecăm, cu visuri în schimbare.

Când soarele își ascunde fața
— nu dramatic, nu definitiv —
doar ca un om obosit de prea mult adevăr,
sub oblonul asfințitului,
ceva în mine rămâne deschis.

Ochii nu privesc.
Ochii caută.
Caută o privire care știe
cum tremură pielea înainte de atingere,
care recunoaște tăcerea
ca pe un limbaj matern.

Iar buzele…
ah, buzele…
nu vorbesc,
nu cer,
nu promit.
Ele mușcă.
Mușcă din dorință
ca dintr-un măr interzis al dimineții,
un răsărit care respiră a „Noi”,
nu ca plural,
ci ca singura formă posibilă de existență.

În piept, timpul nu mai curge —
pulsează.
Fiecare secundă are gustul tău,
fiecare pauză
e locul unde aproape te pierd
și imediat te regăsesc.

Eu nu te iubesc liniar.
Te iubesc ca pe o arsură lentă,
ca pe o rugăciune spusă greșit
dar ascultată.
Te iubesc cu frică,
cu foame,
cu genunchii moi
și respirația dezordonată.

Și dacă noaptea cade,
nu e întuneric —
e doar scena pe care rămânem
fără martori,
fără explicații,
doar noi doi
învățând din nou
cum se rostește începutul.

Stau și mă gândesc

La zilele cu soare 

Când totul era un zâmbet

Când soarele era mare 

Luna și stelele se-ntâlneau

Azi e ploaie, mâine ninsoare 

Eu mă plimb, așa poate

Apare ziua-n care soarele rasare.

Pe străduța ce-o parcurg 

Parc-apare o raza de soare,

Soare ce de mult nu l-am văzut 

Că-n cap la mine i furtuna mare 

Cu rafale și războaie 

Între creier și inima mare 

Căci unul spune ce-l doare 

Iar celălalt nu-i da ascultare!

Nu-i da ascultare...

Pentru că ar afla ca doare

Dragostea ce pentru tine-i mare! 

Unul spune ce și cum 

Despre cum s-au scurs pe rand 

Toate sentimentele

Ca pământul printre degete.

Celălalt se revoltă

Până-n ziua primăverii 

Când ghiocelul se apleacă

Florile înfloresc iarăși 

Iar soarele apare 

Totul-i de un verde aprins 

Inima e fericita nevoie mare 

Iar creirul tot cu mâinile legate, 

Strânse bine, iar la gura scoci 

Căci inima speră 

Că după atâta așteptare 

Asta-i șansa,

Creierul sa vadă

Iubirea cea adevărată!

de Dicu Alexandra 

(Țin să menționez că probabil sunt greșeli de scriere, iar aceasta poezie este prima pe care o scriu) 

Adesea stam si ne gandim

Viata de unde o primim

Stam ne gandim si cugetam

Ce este viata -o meritam

Cu drag si dragoste -o primim

Chiar daca -n viata mai gresim

Viata in sine nu-i un gresi 

Eu -n dar divin carel primesti

Un dar divin ce-i floare in zare

Ca toti avem o ursitoare

Un astru ca sa-ti daruiasca

E steaua noastra norocoasa

Si vezi minununi inaltatoare

Ai orizontul la piciore

Le vezi si crezi ca e un vis

Este al doilea paradis

Cerul cu tot ce are en el

Ni la pus sa-l cercetam

Si tot intregul universu

E dat de creatorul nostu

Îmi pare că-i un vis
Și nu mai vreau sa ies  din el
Acolo tiam ajuns privirea și zâmbetul și ochii și iubirea
Acolo-n vis eram doar noi
Noi doi și nimenea mai mult nu mai conta
Acolo vis tu mi-ai furat și primul meu sărut
Și prima mea rasuflare .
Acum as orice din nou sa fii aici
Sa fii din nou la mine vis
La mine suflet și în gând

Și uneori, aș vrea să te iubesc,

Iar alteori să tac în apus

Și să mă vezi, să mă tot vezi

Cum ard în foc, iubesc nespus.

Și tot iubesc, iubesc într-una

Și de-oi picta, în noapte

Să știi că te-a văzut ieri, luna

Cum mă priveai în șoapte.

Neliniște profundă

În suflet simt că am.

Durerea mă inundă

C-atunci când te pierdeam.

Căci te-am iubit pe tine

Cum n-am iubit niciuna

Și vreau ca tu cu mine

Să fii întodeauna.

Te vreau numai pe tine,

Dar eu nu știu când fi-va

Să vrei a fi cu mine

Pe veci Polară Diva.

Scumpei mele soții Valeria, 08 Februarie 2023, ora 06:30