Mai vino!

Azi plec.

Am insistat și m-am luptat

Cu mori de vânt,

Dar ce păcat...m-ai ignorat...

Așa că, plec...

M-am hotărât, nu are rost

să mai încerc. 

Mai fac un pas, iar mă opresc.

Aș vrea să plec...

Dar ochii tăi mă țintuiesc.

Tu îmi zâmbești,

Eu mă topesc .

Jocul acesta nebunesc

Ma tine-n loc, mă-nvârt în cerc

Și uite-așa, mai stau și azi,

Încă nu plec...

              CB

Ai prins din zbor

Tu vajnic răpitor,

O pasăre rănita, lovită de furtună,

Cu aripile frânte

Ce-și caută refugiul

In cuibul de lumină.

Și-ai reușit atât de bine

Să mă înalți pe culmile iubirii

Pentru ca imediat apoi să mă arunci

În negura uitării.

M-ai învârtit în ritm frenetic

Prin viață printre oameni

Și flori albe cu parfum de dor,

Ca într-un carusel amețitor.

Și pentru-o clipă ai făcut

Din visul meu o viață,

Din viața mea un vis.

Dar vezi tu? 

Încet, luminile s-au stins,

Eu am rămas să mă învârt amețitor

Prin viață, printre oameni

Și flori  cu parfum de dor,

Până când caruselul s-a oprit.

                 CB

Aroma florilor de tei
Pe-alei…
Un soare-blând,
O adiere caldă
De vânt…
Parfum de rai,
de luna mai,
De dulce primăvară…
Ah! De-ai fi lângă mine
acum,
Tu,
hoț de inimi și de vise,
Ce rătăcești în mintea mea  
Și locuiești la mine-n gând,
Ți-aș spune
pentru a mia oară
Că te iubesc azi
Mai mult ca oricând!

Din când în când,

Cuprinsă de un dor adânc,

Ucigător, sfâșietor,

 Te strig,

Te chem să-mi vii în gând

Și te păstrez acolo, 

Până când îmi trece un pic.

Apoi, încerc să mă ridic,

 Mai fac un pas

Înspre abis

Dar...

Îmi apari din nou in vis,

Te prind de mână și mă-nalț

Mai sus de nori,

 Pierzându-mă într-un sărut

Nemuritor...

Azi, mă retrag în bula mea,

Captivă-n gândurile mele 

Care se ceartă furioase între ele,

Îmi iau creionul și-o hârtie,

Prieteni buni, pe veșnicie.

Cuvintele se-aștern

încet,

M-ascund în umbra lor și 

încep

În liniște, o lume paralelă 

să-mi clădesc.

Mă trec fiori când te zăresc

Zâmbind dintr-o fotografie

Și-n versuri îți șoptesc

Că te iubesc.

                                     CB

În gara mică din orașul Dorohoi

Unde trenul oprește tot mai rar,

O mamă tinerică își așteaptă fiul

Plecat să-nvețe carte peste hotar. 

Din depărtare se-aude șuierat

Și-apare o locomotivă-n zare,

Moment când tânără mămică

Simte că i se schimbă a ei stare. 

Și cum să fie liniștită, fără emoții

Când nu și-a văzut odorul de un an,

Doar telefonul i-a zis ce se întâmplă

Cu-al ei copil, acum tânăr american. 

În fața ei oprește trenu'accelerat 

Și ușile încep ușor să se deschidă,

Pe scări coboară băiatul ei frumos

Ținând de mână o frumoasa divă. 

Îi sare-n gât pentr-o îmbrățișare

Și derutată se uită înspre fată,

Când drăgălaș flăcăul ei ii spune

E nora ta ce numele îmi poartă. 

Un pas ușor dă înapoi să înțeleagă

Ce-o însemnând vorba-i rostită,

Când el cu multă siguranță-i zice

Fata din fața ta cu mine-i logodită. 

Cu greu își trage răsuflarea grea

Și pe necunoscută o îmbrățișează, 

Un zâmbet le aruncă cu îndoială

Și-n gând se-ntreabă..ce urmează. 

Peronul se golește și trenul pleacă

În timp ce ei se-ndreaptă spre taxi,

Care cum știți tot timpul este ocupat

Asa că-s nevoiți să ia un maxi-taxi. 

Pe drum doar vocea lor se-aude

Vorbind o altă limbă, decât româna,

În timp ce mama-și pune întrebări

Cum s-a-ntâmplat să-i ceară mâna. 

Acasă-n ușă sunt așteptați de tata

Fără a fi surprins de ce-i s-arată,

Pentru că el știa de multă vreme

Că fiul lui este îndrăgostit de fată. 

Abia acum și mama înțelege..clar

Că ei cu toții i-au pregătit surpriza,

Un cor de râsete vin înspre mamă

Și-aude de la noră..call me..Luiza!

Poate nu știu să iubesc sau să ofer

Iubirea ca o molimă, de care m-am lipsit

Cum să ofer o întreagă iubire , când eu

Nu sunt decât pe jumate

Ce caut aici ? când toți sunt în același timp

Dar eu nu simt că aparțin lumii

Diferit de creațiile naturii

Care știu să iubească și sunt iubiți

Iubirea ce-o simt e rece ca un foc stins

Căldura de care vorbesc ei, ca un val ce te îmbată

Dar pe mine nu, doar mă sufocă

Vreau liniștea ce-mi răsună în extremitate

Să-mi înec toate aspirațiile, ceva ce n-ar fi trebuit

Să-ndrăznec să visez, e greșit să îți dorești

Mai mult decât ai, e prea târziu să mă mai trezesc

Somnul din care nu mă voi mai trezii

Sunt salvat de ce numesc viețile iubire….

Amintiri rostogolite,

Pe obrazul meu plăpând,

Stau în lacrimi urgisite,

Dintr-un suflet prea flămând.

Flămând de simțuri, de iubire,

Ceva ce n-a trăit demult,

Respirând dintr-o amintire,

Uitată într-un colț prea mult.

A înviat cu amintirea,

Dulce-amară a durului trecut,

Trezită a fost, din cușca ei, iubirea,

Năpustind asupra sufletului mut.

S-a zvârcolit în ale sale lanțuri,

A dat din coate și a pătimit,

Iubirea s-a târât prin mii de șanturi,

Până la sufletul cel pustiit.

Și-a luat ce-a fost al ei menit,

Pe suflet a pus stăpânire,

De-acum durerea n-a venit,

Rămâne-n vechea amintire.

Sunt doar eu

in aceasta corabie rasturnata

o eva a lumii

ce inca nu s-a trezit

din neputintele veacurilor

peste care timpul

a uitat sa treaca

in mainile mele Adam a plamadit

castelul unde nimeni nu poate sti

unde incepe si se sfarseste raiul

barbat frumos

cu tainic labirint

de sarutari amare

m-a coplesit cu doruri

pe care doar focul

vapaie a sufletului stins

mi le-a adus in cale....

Oooo lume,lume ..

Am crezut atat de mult in tine si in legamant

Acela facut de dumnezeu ,scris in sufletul meu

Dar astazi nori negri se aduna ,peste munti si peste luna...

Cand lacrima curge ,sufletul plange si inima suspina.

Sunt? ... sau esti oare tu de vina?  

Asta-i intrebarea ce asteapta alinarea ... 

-U.A

Mă uitam ieri la nori

și mă întrebam oare…

Cum e să-i atingi cu adevărat,

doar pe ei, nu prin ploaie.

Apoi mă uitam la tine,

și cred că ești cea mai aproape de cum se simte un nor,

doar că la nori nu mă uit cu dorul ăsta sfâșietor,

cum mă uit după tine spre a-mi imagina

că atingerea unui nor ar semăna măcar puțin cu o îmbrățișare de-a ta.

Sunt adesea cu capul în nori,

dar știu că distanța dintre mine și-un nor de pe cer este mare,

și de fapt tu ești norul meu de pe pământul pe care stăm,

și vreau să te îmbrățișez atât de tare…

până când… fulgerăm.

Astfel, sper…

să întoarcem prin îmbrățișarea noastră,

o ploaie spre cer,

iar norii să înceapă să se întrebe cu “capul în oameni”

cum se simte să atingi un om, doar un om…

nu prin ploaie.

Le-aș povesti eu, dar am scris poezia asta când eram cu capul în nori,

iar dacă înspre mine chiar acum un nor s-ar apleca,

aș refuza politicos să-l ating pentru că de fapt totul a fost un pretext

să-ți spun câtă nevoie am de-o îmbrățișare de-a ta.