Sărmane ființe

Suferinzi, murim toți

Milă seacă, trecătoare
Condamnați, de inimi hoți
Plutind, o infinită mare

Valuri cugetă-nsetate
Tulburi ape, se încheagă
Și-nauntru înghețate
Singuri stropi, în apă neagră

Mințind, căci e onest
Simțind, căci suntem orbi
Sub formă de protest
Și rămânem totuși robi

Să te naști, sicriu fiind
Cu tristeți în inimi brute
Plângi cu trup, zâmbind
Cu ale noastre fețe, mute

Să-ți strângi iadul între mâini
Să-l privești ca pe un dor
Și să poți să nu te mânii
Când îi strigi un ajutor

Incleștând din dinți rubini
Sângerânzi de carne crudă
Sa-ți simt buzele străine
Să-ți simt silueta nudă

Al meu cimitir de zile
Îngropate-adânc credințe
De-ale vieții, legi fragile
Ce zdrobesc sărmane ființe

Să-ți șoptesc un somn etern
Să-mi blestemi, în zece ani
Trupul lui, cald, efemer
Și-o blasfemie-n chip uman

Să-ți întorci, perle șiraguri
Înconjor de falnici arbori
Să îmi arzi cât pentru-o mie
Rămas scrum în seacă glie

Să te uiți adânc în lume
Să-mi lași frâu în depărtare
Căci susuri multe-s, sute
Însă-un iad n-are răbdare

Iarăși tu, păpușa-n scenă
Îmi ascunzi tipare scrise
Și eu, cum nu-mi impun
Nu m-adun în legi permise

Te-am văzut, scenetă dragă
Cât de surd să pot să fiu?
Să-ți închid cortina iarăși
Să-mi trag pleoapele, pustiu?


Îl iubesc profund prin limfă
Printre suflet și viscere
Supinat să-l țin de mână
Destin sadic simți chemare?


Cât să-ncerci, naiv să fii
Gheață-n tron carbonizând
Căci ți-am vrut, blesteamă-mă
Sânge smoală-oi dăinui

Să-ți șoptesc un somn etern
Să-mi blestemi, în zece ani
Trupul lui, cald, efemer
Și-o blasfemie-n chip uman

Să-ți întorci, perle șiraguri
Înconjor de falnici arbori
Să îmi arzi cât pentru-o mie
Rămas scrum în seacă glie

Să te uiți adânc în lume
Să-mi lași frâu în depărtare
Căci susuri multe-s, sute
Însă-un iad n-are răbdare

Iarăși tu, păpușa-n scenă
Îmi ascunzi tipare scrise
Și eu, cum nu-mi impun
Nu m-adun în legi permise

Te-am văzut, scenetă dragă
Cât de surd să pot să fiu?
Să-ți închid cortina iarăși
Să-mi trag pleoapele, pustiu?

Îl iubesc profund prin limfă
Printre suflet și viscere
Supinat să-l țin de mână
Destin sadic simți chemare?

Cât să-ncerci, naiv să fii
Gheață-n tron carbonizând
Căci ți-am vrut, blesteamă-mă
Sânge smoală-oi dăinui

tristețe

de unde vii și de ce mă îmbrățișezi de fiecare dată?

iar eu, fără ezitare, te accept și trăiesc prin tine.

cum de îți faci loc atât de ușor printre alte emoții?

te acomodezi, apoi nu-ți mai dorești să pleci.

ești pretutindeni, prezentă într-o formă sau alta,

ușor de identificat, greu de ignorat,

ca o durere ce ți se instaurează în corp.

o simți constant până când devine parte din tine

și atunci nu mai știi care e realitatea,

dacă ceea ce simți e îndreptățit

sau creierul îți joacă feste.

te afunzi în gânduri, analizezi,

dar în zadar — ea tot acolo rămâne

până ai s-o gonești.

însă și atunci se va mai întoarce,

căci lângă tine e bine și e cald,

iar tu îi cazi pradă repede, fără să înțelegi.

și atunci poate ai să realizezi

că nu doar ea e de vină,

ci și tu o primești,

îi permiți să fie acasă

chiar dacă negi.

Să nu mă lași să mă înec,
Să-mi arăți cum pot să trec
Peste pârâuri sacadate;
Ape dulci, de ce-s amare?

Să nu-ți simt umbra lângă mine,
Să îți simt inima bătând,
Să am curaj să îmi spun „zi-le”
Ce-am trăit, de fapt, în gând.

Căci ape-adânci îmi curg prin vene
Și au gust dulce și sunt pure,
Însă inima "mi-e slabă",
Sunt "defect" de-a mea natură.

Dar totuși cum să fiu defect?
Eu doar iubesc, și-o fac mereu
De-asta să plec? Căci nu-i perfect?
Să-închei un tot căci este-un "el"?

Căci dulci or fi bazine-ntregi,
Dar pierdut poți să te rogi,
Și te rogi în continuare...
Blasfemos rămâi, și-așa moare.

Și-o să-ți strâng mereu în brațe
Al tău trup, adânc, sub mare;
Oricât timp să fiu eșec,
Lasă-mă, vreau să mă înec.

dacă ar fi să existe

o hartă detaliată cu explicații

punctate pe margine, deci legendă,

despre corpul meu şi mintea mea,

ca un întreg care ar funcționa

îmbinat pentru şi spre binele meu,

nu cum o fac acum—hmm—

ar arăta cam aşa:

la stânga de tot cum stai şi te uiți,

deci la dreapta mea,

este o jumătate de coajă de măr,

nucile erau sfârşite, merele nu-mi plac,

sunt cele mai banale dintre fructe,

deci rezultă neironic că nu-mi

prea place partea mea dreaptă.

nu exagerez, şoldul drept chiar e

mai lat decât stângul,

la 23 am observat abia,

deci pentru explicații profesioniste

era prea târziu şi oricum nu cred

că afectează altceva decât esteticul,

iar esteticul nu e primordial;

stânga mea—dreapta ta acum,

tot pe afară suntem,

înăuntru oricum te las cu greu să intri,

de aia e mai haşurată partea de organe interne

a legendei;

legenda spune că m-am format ca tine,

în pântec la mama

şi medicina explică că de fapt

eu eram de fapt înfiripată deja încă

în pântecul bunicii—

dar, hei, medicină, eu am două bunici,

deci în pântecul căreia mă situam?

suntem ancestrali,

ha, logic;

am fost pântec în pântec,

de aia simt tot ce e de simțit

şi rău şi bun şi tragic şi

ah, stai, lumea nu se termină azi,

dar ia puțină panică demnă de

cauză de stop cardio-respirator

în uzualul pântec.

atât pentru azi,

biologia se învață în ani întregi,

de ce te-aş lăsa să o înveți pe a mea

în două minute?

oare de ce nu

se duce pe pustii mintea

când vede acelaşi lucru

aceeaşi stradă

acelaşi program

aceeaşi stație de metrou la

care trebuie să cobor

apoi la care trebuie să urc

acelaşi fel de mâncare

aceeaşi muncă

acelaşi tot tot tot

în toate toate toate

de ce mai poate

de ce se mulțumeşte cu puținul

care cândva părea infinit

dar vai vai doamne ce finit e

totul şi de ce sunt la sfârşitul cursei

dacă cursa e aceeaşi constantă

obsedantă

de ce nu se întâmplă nimic opus de rutină

de ce e cursă de şobolani

şi de ce încă nu văd nicio cortină

măcar o barieră vă rog

un semn ceva orice

nici soarele nu mai prezintă fascinație

vreau departe

vreau acasă

dar nimic, nici măcar una nu mai e,

nu mai e bună

nicio prefăcătorie că aici e perfect normal

ce actriță ar mai putea

căra replici

când până nici actrița actriță nu mai e.

E negru orasul, e negru si cerul, 

Un corb s-a oprit pe un braț de metal, 

Sub pasii greoi a-ngheţat efemerul 

În ritm de fanfară si mars funeral.

Cerneala se scurge pe ziduri murdare 

O ploaie de smoală ne spală de vii. 

Sunt portile-nchise a condamnare 

Doar ecoul suflă în odăi reci si gri.

lar gândul e-un sicriu de cărbune încins, 

În care dorinte s-au ars până-n scrum, 

Lumina e-un vis ce demult s-a desprins,

Lăsând doar tăcere si umbre pe drum.

O singură pată de alb mai tresare - 

Un crâncen bilet pe o masă de lemn, 

Dar negrul-l înghite cu nepăsare, 

Ca ultimul gest, ca un ultim semn

Ploaia și vântul sunt ace de gheață,

Ce scormonesc în gânduri vinovate,

Împăcărea-i doar o mască pe o față,

În umbra unei lumi deșarte.

O rază de soare, palidă și rece,

Se stinge-n sufletu-mi ca un prohod,

Mugurii speranței, înainte de-a trece,

Pocnesc a gol, într-un absurd exod.

Plimbă-ți mâna prin păru-mi răvășit,

Suntem  doi spectri sub cerul plumburiu,

Într-o primăvară cu gust de sfârșit,

Unde tot ce înflorește e, de fapt, pustiu.

Să spele ploaia, ca un râu de leșie,

Veninul gândului ce ne-a otrăvit,

Această „înviere” să ne fie

Doar începutul unui final nesfârșit.

Să ardem clipa în tăceri de smoală,

Vântul să urle ce noi n-am rostit,

O primăvară eternă și goală 

Mormântul în care ne-am rătăcit.