Observ te-a părăsit sinestezia

Și-mi vine să îți dau în cap cu poezia

Să îți aplic croșee spirituale

În plexul identității virtuale

Observ te-ai cufundat în amnezie

Pixelii îți corectează orice erezie

Și-mi vine să îți dau în cap cu pixul

Să scot din tine sufixul și prefixul

Observ te-ai spânzurat de atmosferă

Și-mi vine să te izbesc de geosferă

Să-ți activezi astfel simțurile firii

Să te legi de povara amintirii

Observ te-ai înecat în propria ta mană

Oglinda peste tine a devenit stăpână

Și-mi vine să-ți exprim câțiva pumni de cuvinte

Algoritmul să nu te mai reprezinte

Observ te-a părăsit simțul realului latent

Și te confunzi cu idealul cel mai impotent

Și-mi vine să te clatin cu un adjectiv

Și să te dobor în planul perceptiv

Observ te-ai ancorat la porturi ireale

Ce îți oferă securități condiționale

Și-mi vine să arunc după tine cu filozofie

Să-ți dezmorțească a identității atrofie

Citești un vers stingher și rece pe hârtie

Citești ideea ce nimeni nu o știe

Din a vieții poezie

Citești o strofă goală și pustie

Citești cuvântul ce-mi aparține mie

Și te găsește în a gândului beție

Curajul ar vrea să îți învie

Din eterna cacofonie

Este al meu secret și ți-l voi spune ție

Și vei vedea ideea ca formă de sclavie

Secunda cât o veșnicie

Iar viața ca o poezie

Te îndemn să speri și să visezi

Dincolo de orizont să vezi

Din tine și din lume evadezi

Propriul drum sa îți creezi

Iar de vei vrea iubire

Și ai să cauți fericire

Cineva

Te va chema, dragoste să îți ofere

Și sa parcurgeți împreună

Nenumărate geosfere

Ești al cuiva vers, iar cineva e rima ta

Împreună sunteți strofa ce-n epoci va dura

Din versul cel mai rece și cel mai stingher

Găsești forța să iubești, găsești forța să speri

Aparent haotică

Mișcarea din punct

Necontrolata evadare din cuvânt

Scopul găsit, zvâcnind din gând

Cuvintificarea posibilizând

Potența cuvintificării e cea ce unește

Patru dimensiuni de eternitate

Și care definește

Infinitul cu a lui legitate

Cuvântul erupt din cuvânt

Se revarsă în primul punct

Se revarsă pe pământ

Spirala melcului atomul parcurge

Împerecheat cu timpul ce prin toate curge

Deschide un evantai de posibilitate

Pentru cele patru împreunate

Formând unul acesta străbate

Din prima eternitate spre prima eternitate.

Dăm lumii înapoi ce am primit

Ne modelăm după limbaje

Dac-am mințim, pe noi ne-am amăgit

Captivi in reciprocele mulaje

Cuvintele rostite nu dispar în vid

Și afirmațiile vibrează tot în om

Sunt recepționate de alt individ

Fuzionează cu un alt atom

Cuvintele cu grea încărcătură 

Tind sa reducă balansul diplomatic

Și cresc a dialogului temperatură 

Prin oscilări de tip dogmatic

În astfel peisaj om de om se ferește

Cârpeala se aplică peste orice fisură

Și nici atom, și nici idee nu se cântărește

Ura devine unitatea de măsură

Iar dacă vrem cumva să creștem

Țelul comun să regăsim

Încrederea în noi să o renaștem

În ochi va trebui să ne privim

Va trebui reflexul să ne temperăm

Diferențele dintre noi să ne inspire 

Imaginea celuilalt să o redesenăm

Și să lucrăm cu toții spre unire

Proiect la care toți contribuim

Uniți în gând, în scopul clădirii

Să ne dăm o șansă să restabilim

Unitatea de măsură a iubirii.

Pământul e profan, de oameni locuit

Iar cerul este sacru cu stele împodobit

Pământul este abis nefericit

Cerul, deschiderea spre infinit

Omul nu poate decât să trăiască

Steaua în schimb, poate să strălucească

Și de pe cer să vegheze

Calea omului să lumineze

Exista însă pe pământ stele rătăcite

Ascunse-n înfățișare omenească

Ce caută neliniștite

Drumul spre constelația cerească

Sunt suflete de stele în abis căzute

În acest labirint pierdute

În coșmar, iluzii și în vise

În corp de om prizoniere prinse

O astfel de stea cu trup uman

Caută mereu ieșirea din profan

Luptă cu pământul și limitele lui

Respinge condiția omului

Steaua știe că nu aici este locul ei

Neagă această lume și ale ei idei

Țintește în văzduh, spre cer și-ar lua avânt

Prea simplu, prea banal este acest pământ

Stelele rătăcite

Veșnic neliniștite

Sunt zvăpăiate

Agitate

Zăpăcite

Caută poarta de ieșire

Caută drumul spre fericire

Ceea ce nu știu bietele de stele 

Este că omul se folosește de ele 

Și fură din a lor strălucire

Le trage în jos, înspre murire

Și nu există poartă de ieșire

Nici drum spre fericire, împlinire

Iar singura lor menire

Este 

Pe om să îl însoțească

De om să îl păzească.

Când omul a fost pus pe teren

Și a devenit parte din desen

Cerul a fost cu omul de la începuturi

Omul s-a exprimat prin lovituri și șuturi

Când omul a fost parte din decor

Și a pretins tot ce era ispititor

Cerul i-a dat omului tot ce a cerut

Omul a mulțumit prin a cere mai mult

Când omul a ieșit din joc

Și alt om a venit în loc

Cerul i-a arătat omului tavanul

Omul a spart concepte cu ciocanul

Când omul a murit

Și s-a făcut balanța la sfârșit

Cerul a ținut omului scorul

Omul a tăiat cuvinte cu toporul

Când omul a încetat să existe

Și rugăciunile au fost respinse

Cerul l-a măsurat pe om în mod egal

Omul a crezut că este special.

În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.

Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.

Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.

Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.

Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.

În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.

În fiecare zi te aștept la părtășie,

Cu vocea tremurândă și astăzi te-am chemat,

Dar fără să îți pese nici măcar o secundă,

Spatele mi-ai întors și ai plecat!

Când am văzut că seara nu ai timp,

Și după tot zăduful erai obosit,

Am hotărât să îti veghez doar somnul,

Făr’să te deranjez măcar umpic.

Speram că  dis de dimineață,

Îți va fi dor ca să mă vezi și tu,

Și-n stația de-autouz în plină iarnă,

Te așteptam în zdrențe și tăcut!

Când ți-am zărit privirea...

Erai atât de trist copilul meu,

Cu brațele deschise către tine,

M-am avântat iubire să-ți ofer!

Dar...disprețuitor privind la mine,

    Si supărat cu ură ai strigat,

            Cerșetorule!

    Nu-mi pasă acum de tine,

Și nici dacă astăzi pâine ți-ai aflat!

N-am spus nimic, dar mi-am privit în palme,

În rănile-mi adânci ai fost săpat,

Și numele-ți în coasă-mi ți-e gravat,

Copilul meu,de aceea te-am căutat!

Din praf de stele și lumina lunii

Din stropi de ploaie și sunetul mării

Așa am fost creată, dar uitată

Căci sunt pradă nepăsării.

Din abisul oceanului și din cer

Din iad, din gheață și din ger

Așa am fost creată, dar uitată

Căci sunt în extaz, dar pier.

Din tot ce ne înconjoară și ce nu

Din curcubeu și univers

Așa am fost creată, dar uitată

Căci de pe pământ, m-am șters.

Din tot ce înseamnă viață

Din tot ce înseamnă moarte

Așa am fost creată, dar uitată

Căci e zi, dar eu sunt noapte.

 în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine

cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,

mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul

cu o seară-nainte,

Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui  urs ,

Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,

Ursele,

Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,

bunicul  nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,

el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,

Hyadele în  forma de V,care se văd  în lunile ploiase de noiemmbrie

și mai, Ploioasele,

mai puține decât cloșca și puii bunicului,

Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,

aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat  strălucitor,

Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,

Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,

Soarta, celălalt triunghi, al iernii,

Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,

bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,

Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,

Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,

dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda

unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână

dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…

Ambrozia

Din nectarul florilor, miere dulce se adună,

Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.

Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,

Ambrozia zeilor, o minune se naște.

Migdale crude, stafide dulci se adaugă,

Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.

Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,

Gustul ambroziei, o simfonie mistică.

Rece se servește, într-un pahar de cristal,

Aroma sa te cuprinde, ca un val.

Nemurire și putere, zeilor le dădea,

Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.

Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,

Un gust divin, un parfum delicios.

 O poveste veche, o legendă vie,

Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.

A iubi înseamnă a accepta misterul fără a-l forta să se dezvăluie. Este o formă de curaj tăcut, o alegere de a rămâne prezent chiar si atunci când sensul se destramă.

În iubire, omul nu caută nemurirea, ci adevărul clipelor trăite pe deplin, chiar dacắ ele sunt finite.

Astfel. iubirea adevărată nu învinge moartea si nici nu o neagă; o priveste în fată si continuă să existe. lar în această continuitate lipsită de explicatii se află cea mai pură expresie a umanului.