Nepăsare

În ochi
Am niște cripte
În suflet
Eterne dorințe
Și stau toate ascunse
De soare nepătrunse
Le țin doar pentru mine
Și nimeni nu le caută
Nimeni nu știe că există

În inimă
E o teamă
În gând
Stă o tristețe
Că până la final
Final de film, de tot
Un suflet pe această lume
Nu o să descopere
Cine-am fost vreodată

O perdea ce mă desparte
Dintre vii și dintre moarte
Care stă ascunsă-n zare
Doar când n-ai noroc apare
Și cum ai clipi dispare
Și se pierde iar în zare

Morții o feresc cu ardoare
Vii nu o văd în cale
Dar o lovesc ca pe-un perete
Când pe soartă e pecete
Iar perdeaua are o sete
De noi toți să se îmbete
În doar câteva momente
Ai rămas doar testamente
Și stai printre monumente
Ce de moarte-s permanente

Perdeaua de nu te bea
Moartea tot este a ta
Nu aici, nu chiar acum
Dar perdeaua o ține-n drum
Și când o să-i fie sete
Te va bea fără regrete.

Poezia e profundă,

Nu prea stă ea pe la mal,

În adâncuri se scufundă,

Se afundă în total.

Cine nu vrea s-o găsească,

Să stea bine pe la mal

Și cine vrea s-o unească,

În adâncuri îi e egal.

Iubesc!
Oare iubesc?
Pe cineva? Pe mine?
Pe mine măcar un pic
Că doar de aia mai respir
Pe altcineva?
Părinții, prietenii, colegii...
Țin la ei!
Dar asta e iubire?
E cam goală
Sau
Eu sunt cam goală

Vreau să simt
Exact...
Tot!
Și într-un final
Simt
Exact...
Nimic
Și toți cred că îi iubesc...
Și o fac
Fără să simt

Stau la masă iar,
Cu un italian.

Ce să-i spun acum?
Hai să-i spun cum

Joi, pe la amiază,
Tre’ să duc o vază
Cu flori de cristal,
Că se ține-un bal.

— I-auzi, Marco! Am drum,
Drum să fie bun,
Că am de dus o vază
Cam pe la amiază,
Chiar în ziuă toi,
În ziua de joi!

Fața lui cam pică
Și-mi dă să zică:
— Dar nu pot să credi,
Azi e chiar giovedì!

Și socot eu bine,
Și să cred nu-mi vine
— Marco! Ba să credi,
Astăzi e giovedì!

Și nu stau nici pic,
În dată mă ridic
Și bag mare goană
Pentru vaza diafană.

După mine se ridică
Și începe ca să strigă:
— O să fiu pe la cafea,
Pe la cafeneaua mea.
Mă găsești tu pe acolo,
Strigi un „Marco!” și eu „Polo!”

Stau iar pe balansoar
Arde tot afară
Ceasul are-un gust amar
Când bate ora actuală

Cresc orgoliile pe gard
Cum nu cresc trandafirii
Distrug ceasul și ard
A timpului unirii

Grădina mea mare
Stă acum înecată
Destinul ce-l are
E să fie uitată

Iar eu mă plimb
Printre flori și cenușă
Îmbălsămată în haos
Și prinsă-n cătușă.

serile-s

din ce în ce mai răcoroase,

oamenii tot mai bățoși.

luceferii

tremură-n sclipiri de ape,

barca e dusă de valuri departe.

luna-și

întoarce fața spre zilele de-nceput ale facerii,

jinduind

după un culcuș cald

în visele noastre.

Spune-mi tu străine cu ce îs sunt pași 

Mai apăsați și mai importanți ca altora 

De ce ești tu special pasagerul?

Nu știi oare ca totul e trecător...

De te uiți în jur vei vedea că ești 

Un praf în aceasta dezordine colosală 

Tot ce ai aparține pământului 

Iar el în sine este al cosmosului.

Nu vezi tu oare ,chiar dacă te doare 

Că ești un suvenir în grija vântului

Ce va veni și te va șterge 

Și te va dărui pământului. 

Ai fost tu la mine-n suflet? 

Ai vrut sa treci puțin prin ea, 

Te înțeleg,  dar nu știi, 

Cat a plâns,și a îndurat. 

Ai fost tu la mine-n suflet ? 

Să-I  vezi florile ofilite ? 

Să-i vezi măcar lacrimile,

Să o vezi smucită pe toate părțile? 

Căci a ei inima era frumoasa și dansa în noapte cu visele.

Ai fost tu la mine-n suflet, 

Să vezi când avea un râset ? 

Să-i vezi totuși tristul zâmbet? 

Nu nu, ai fost, deși știu nopțile reci de pe rost.

Ai fost tu la mine-n suflet ? 

Sa știi dacă mi-am înecat lacrimile? 

Să știi dacă mai sunt peste inima buruieni? 

Să știi când n-a simțit săruturile? 

Ai fost tu la mine-n gânduri, 

Sa vezi iubirea cum se stinge?

Sau acea rugă, în plină noapte și furtună, 

Să vezi cum mi se preling lacrimile strună

Sufletu-mi e numai plin de ceață
Mi-am pierdut încredere-n undeva
Strig la ceruri lipsită de speranță
Și știu că nu m-ar înțelege cineva...

i-am zis Cris

de cum am văzut-o

aș fi putut să-i spun altfel

dar mie mi-a plăcut numele acesta de alint

ca o respirație dumnezeiască de înger

simțeam otrava dulce a dragostei

invadându-mi liniștea dimineții

cu milioane de fluturi

eram doar eu și Soarele

unul mai îndrăgostit decât celălalt

tocmai ne dezbrăcaserăm de straiele îndoliate

ale nopții

așteptând să te deschizi în culoarea fierbinte

a sângelui

să-ți scuturi roua rece a zorilor de pe inimă

să-ți aranjezi petalele răvășite în fața zilei

așa cum ar face o femeie îndrăgostită

nimic nu-i mai frumos decât să privești o floare

trezindu-se

privind cu ochi tulburați de uimire cerul

nefericită însă e dimineața în care descalecă moartea

nefericită-i și Cris

care izbucnește în lacrimi

iar eu te cuprind în brațe

iubito

ești atât de minunată în nesomnul meu metafizic

încât ai omorât visul…

Când nimic ce faci nu-i bine,

Te gândești ce e cu tine.

Ce-i greșit de nu e bine... 

De ce ești nefericit ?

Și tot timpul ești hulit .

Cum ar fi , să fie bine....

Răul plece de la mine,

Binele ce a venit...

Să se întoarcă înzecit.

Eu la toți doresc mult bine,

Asta vreau și pentru tine.