Epigrame III

De ce trece toată viața-n van,

Mai mereu în goana după ban?

De ce trebuie să suferim atât,

Neputând să-i punem punct?

Of, tu ban nenorocit,

Multe familii ai făurit,

Doar pe interese nebune,

Pentru tine și avuție.

De ce dezbini familii,

Despărțindu-i de-a lungul vremii,

Aducând doar durere și necaz,

Vieți trăite fără haz?

Iar, în al ispitei viclenii,

Tu, banul, ochiul dracului,

De ce aduci atâta durere,

Lăsându-ne fără putere?

Ce să facem noi,

Pentru a scăpa de voi,

Nenorocite hârtii colorate,

Să nu vă mai ducem în spate?

Și să ne regăsim fericirea,

În ale măreței iubiri taine,

Lăsând totul în voia sorții,

Găsind pacea-n lucruri mici.

Doar atunci vom simți libertate,

Scăpând de povara hârtiilor colorate,

Trăind viața cu-n suflet curat,

Fără de griji și fără de păcat.

Să uităm de-ale banilor ispite,

Să ne bucurăm de aceste zile,

Și să trăim măcar dată cu adevărat,

Într-o lume sinceră și demnă de admirat.

golul sufletului se mareste 

fiecare om ce vad in cale, se fereste 

linsitea totala nu apare doar când dorm 

dar și când nu găsesc acel amor

linistea sufletului ma consuma 

iar aceasta lasa o mare urma 

prietenii sunt ca pasarile calatoare 

acestia sunt ademeniti de animale rapitoare 

de nu ași fi fost singura, masi fi bucurat 

insa, acum, orice zi care o trăiesc, trebuie de indurat 

nu pot zice ca mii rau, dar nici bine 

zilele cu bine deja îmi devin putine

pana și cerul are stele

și copacul crengi grele

și iarba flori imbucuratoare 

și curcubeul e plin de culoare 

insa eu nu am o lumina sa ma ghideze 

nam medicamentul care durerea sa mi-o amelioreze 

nam norul cel deschis pe un cer trist 

nam ingrasamant pentru un florist 

pana și câinele are prieten-omul 

pana și electronii au atomul

dar singuratatea îmi ruineaza linistea 

și nu-mi amelioreaza tristetea

golul neacoperit face din ce in ce mai greu 

sa ma bucur de "momente" mereu

când e iarna, si respir din greu 

pot sa îmi vad doar aburul meu 

365 de rotatii a soarelui

insa acesta nu se atinge de luna in nici o zi a anului 

fiecare miscare facuta de ameu picior

face ca imaginatia de prieten sa omor

desi nu e rau sa fii singur, oricum simti 

cum trebuie sa încerci sa te minti 

ca totul ce faci e pentru binele tău

chiar dacă iti faci mai mult rau

o lume intreaga, pare plina la prima privire 

dar cu timpul, goala, după fiecare iubire

desi ne cautam sufletul pereche

deja reciproc ne stam unui altuia de veghe 

nu ne cunoastem, dar ne cautam de parca ne stim 

printr-o lume de fictiune cu totii plutim

cu fiecare zi parca suntem mai aproape 

dar cu fiecare gand- atat de departe 

ne cautam,desi universul ne desparte

ne cautam, desi ar trebui sa traim aparte

Ne temem să spunem,ne temem să iubim,
Ne temem de toate,ba chiar şi să gîndim
Credem că lumea la toate ne-ar judeca,
Omule !Nu-ţi fie frică,asta e viaţa ta!

Încetează să te m-ai temi,nu merită
Priveşte lumea ce te înconjoară,
Este o clipă feerică,
Ce nu va m-ai fi o alta oară.

Totul e un simplu spectacol
Viaţa..E un simplu miracol.
Acceptă,joacă demn în ea-
Atunci şi lumea să te critice va-nceta!

Vei observa tu că viaţa-i frumos
În ea-totul e duios.
Şi doar atuncea vei realiza :
Viaţa-i frumos,trăieşti-o în toată frumuseţea sa!

pictograma- 

de pe muchia, încă roșiatică,

a răsăritului,

e amprenta unui tril de ciocârlie

rotit in torul veșniciei.

mi-am acoperit ochii

cu rugăciuni 

șoptite doar

în inimă

Doamne, nu te mânia pe noi

Căci am creat vânturi și ploi,

Doamne , ai chiar și răbdare,

Căci din lacrimi facem Mare.

Doamne, iubite al meu Tată,

Se distruge lumea toată ,

Preoții ce își spurcă slujirea,

Spre vrășmași își pun zidirea.

Doamne , miluiește-ne pe noi

Zi de zi suntem mai goi,

Nu credință, nu iubire ,

Doar în păcate, robie.

Doamne, întărește nădejdea,

Căci e mare pofta noastră,

Nu de rugă și căință,

Doar păcate, necredință.

Gândirea unui copil

Liberă de constrângeri,

Descoperă viața abil

În drumul plin de disjungeri.

Tot ce-n afară privește

Îl interesează și captează.

Flori, copaci, animale iubește

Și-n suflet le sculptează.

Sunetele muzicii îl provoacă

La ritmul minunat al vieții.

Jocurile inteligente-s cojoacă,

Iar bucuria, spiritul tinereții.

Când adolescența capătă

Aripi cu avânt spre majorat,

Gândurile mărețe îl poartă

Uimit pe un teren nearat.

Maturitatea oare îl va învăța

Dacă semințele vor rodi.

Iar ziua de mâine-l va răsfăța,

Sau îl va iscodi, îmbrobodi.

Fascinația succeselor dorite

Va schimba inima de copil?

Va amorți tărâmurile bătătorite

Și va stopa amintirea în ostil?

În noapte plânge un poet,

Cu gândul printre stele,

Și murmură ceva încet,

Târând picioare grele.

Agale merge spre pustiu,

Și nimeni nu-l mai știe,

Cu ochiul mic și pământiu,

În toate vede poezie.

Și urlă moartea lângă el,

Iar îngerii îi plâng pe umăr,

Din spate pare-un bătrânel,

Dar trupu-i încă-i tânăr.

Și pasu-i cade neatent,

Iar toamna de sub talpă urlă,

Un gin sosit din transcendent,

Ce lacrimi împrejur azvârlă.

Își cântă versul funerar,

Zdrobit de ploaia  rece,

Și-un bocet se aude clar,

Pe unde trubadurul trece.

Se prind în valsuri hohotind,

Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,

Și cântă-ntruna, suferind...

Un biet poet cu pasul neatent.

Iubita mea, te întreb nefiresc,

Trecutul pe unde-ți mai cântă?

Copacii din jur îmi șoptesc,

Că-n pădure sunt urme de sfântă.

Iubita mea, te întreb curios,

Pasul pe unde-ți apare?

Izvorul ce curge sfios,

Te-a văzut undeva lângă soare.

Iubita mea, te întreb temător,

Inima cine ți-o cere ?

Ieri, un nebun vânător,

Căuta să vâneze himere.

Iubita mea, voi pleca după tine,

Pe pământ, prin cer, pe sub ape.

Departe, cât piciorul mă ține

Sau aici, undeva pe aproape…

Unde să-mi astâmpăr prigoana,

Unde să aflu, pe fata morgana.

Mănânc pământ și nu mă satur,

Miros ca un Adam la început,

Cu moartea împart adesea patul,

Și-mi face împachetări cu lut.

Mă scald etern în apă vie,

Apoi îngurgitez din nou pământ,

Și fac aceeași veșnică prostie,

La zei mă-nchin prin legământ.

Îmi cresc pe spate aripi plate,

Cu care doar abisul să-l ating,

Nicicând de ceruri să am parte,

Ci în pământ cu ele să mă-nfing.

Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,

Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,

Dar doar pământ am dreptul a mânca,

Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.

Mănânc pământ și sunt îndestulat,

Miros ca un Adam demult trecut,

Și singur mă foiesc plângând în pat,

Căci moartea nu mai are lut.

Au apărut lanțuri și-n occident,

Gardul e mai înalt decât casa,

Ochiul e mult mai atent,

Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.

Au apărut iar vremuri ciudate,

Vorbim din priviri nu din gură,

Şi asta numim reţinuţi, libertate,

Iar casa ni-i un fel de celulă.

Plaga se-ntinde încet peste lume,

De pază soldații ne stau pe la porți,

Avem buletine cu nume postume,

Și om devenim după ce suntem morți.

Aplauze, aplauze, trăiască știința,

Dați foc la biserici și la icoane,

În cip-uri păstrați toată credința,

Și-n inima goală înfigeți piroane.

În Grădina Ghetsimani,

Brusc a izbucnit mânia,

Căci Sinedriu și romanii,

Vin să prindă pe Mesia…

Vândut de Iuda spre apus,

Târât ca un tâlhar de rând,

El nu avea nimic de spus,

Doar cerul se vedea plângând.

Mânat cu sulița din spate,

Cu Iuda printre ei ascuns,

Și întrebat de multe și de toate,

El nu avea nimic de spus.

Ajuns spășit la judecată,

În fața lui Caiafa dus,

Cu gândul îndreptat spre Tată,

El nu avea nimic de spus.

Cu martori falși și fără lege,

Cu farisei ce îl hulea,

Îl întrebau dacă e rege,

Dar El, îngândurat, tăcea…

-Ești Fiu al Domnului din cer ?

Caiafa întruna întreba,

Privind la chipul lui sever,

El îi răspunse : - Da !

Smintit de cele auzite,

Neîndrăznind a repeta cuvântul,

Cu ochii afară din orbite,

Își rupse de pe el veșmântul.

Cu toții îl condamnau la moarte,

Și îl scuipau, și îl băteau,

Dar El tăcea cu crucea-n spate,

În timp ce îngerii plângeau.

Sub ochii Săi se rupse cerul,

Întreg pământul se cutremura,

Și-au înțeles cu toți misterul,

De ce Iisus, mereu tăcea...

Din inima ţărânii româneşti,

Acea Moldovă foarte veche,

S-a zămislit în Ipoteşti,

Luceafărul fără pereche.

Străluce falnic peste ţară,

Din valurile vremii pitoreşti,

Făcând mereu ca el să pară,

Prin poezie, Crăiasa din poveşti.

Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,

Pe loc te va răpune o Melancolie,

Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,

Să devorezi a sa divină poezie.

Un Înger de pază pentru suflet,

Când amintirile… te părăsesc,

O oază de lumină într-un zâmbet,

O Floare Albastră pe câmpul românesc.

Atunci când trecem negrăbiţi,

Pe lângă plopii fără soţ,

Şi ne simţim trişti, neiubiţi,

Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,

Şi ne şopteşte la ureche,

Ce e amorul sau a sa poveste,

Tot prin ale sale versuri nepereche,

Ce-s pline de vorbe măiestre:

Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,

Să mă recite prunc şi cel bătrân,

Iar Criticilor mei le rog fiinţa,

Să nu mă mustre c-am fost bun român.

Nu vreau o Despărţire pentru noi,

Când însuşi glasul ne e unul,

Ci doar iubire în nevoi,

Căci asta ştie tot românul.

Povestea codrului să mă lăsaţi,

Să mi-o ascult ca-n tinereţe,

Scrisorile să mi le daţi,

Să le citesc printre fâneţe.

Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,

Înger şi demon să mă fi simţit,

Să-mi dea puteri să-mi amintesc,

De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.

Şi-n Freamăt de codru agitat,

De câte ori iubito mi-am dorit,

O Revedere cu al tău chip curat,

Şi-a ta iubire de granit.

 Departe sunt de tine acum,

Adio nu-ţi voi spune niciodat,

Căci Doina mea de om nebun,

O lume întreagă a schimbat.

S-a dus amorul, s-au dus toate,

Atât de fragedă e amintirea,

Departe sînt de tine frate,

Dar tot la tine mi-e iubirea.

De-or trece anii peste mine,

M-ai am un singur dor români,

E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,

Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.

O clipă vom rămâne înmărmuriţi,

Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,

Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,

Cu o dreaptă cuviinţă:

Mărite Eminescu îţi mulţumim,

Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,

Ea ne inundă atunci când te citim,

Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …