Căldură mare

Lumina podețului, săgeată către orizont

Împrăștie nuanțele cerului asupra ființei.

Ziua se lasă-n amurg la poalele înserării

Și albul norilor îmbracă pelerina înstelată.

Caut pe cer constelația aducătoare de vești,

Transmit telepatic dorința de cunoaștere,

Și aștept ca Universul să își trimită mesagerul

Liniștii, păcii, împăcării și reculegerii.

Te intimidează cu glas rânjit

O lume ce nu ți-a înțeles

Neputința dorului tău cel îndârjit

Și al tău principiu este smuls.

Dar răsărind din buchetul de fete

Fecioara cu obraji ca de bujor,

Și cu împlinirile sale complete,

Poate totul în viață va deveni ușor.

Și-atuncea rânjetul zăcut

De pe-a lor buze se va duce,

Și s-or așterne într-un tăcut

Uimiți, ne mai având ce zice.

Iară fecioara, în faptul serii

Ca o copilă sub clar de lună,

Își va accepta clipa trecerii

Încuvințând un dor sub pază bună.

Soarele topește zăpada-n pădure,

Pământul hrănește întreaga natură

Dând viață unor tulpini să te bucure,

Ghioceii ce-anunță o nouă primăvară.

Albul acestei firave flori din păduri,

Simbol al purității vieții din natură,

Îți amintește în diferite alte moduri

Ce vie este flora și cât îi de matură.

Cu aceste creații divine, minunate

În buchețele vesele sunt împletite,

Și-n gânduri de iubire-s adunate

Ca daruri ce-n cuvinte sunt rostite.

Curcubeu, fenomen pe cerul vieții

A apărut în zori, dis de dimineață,

Și a vestit-o, ca să afle toți pueții

C-a răsărit, topind stratul de gheață.

Revină-ți vântule din amorțeală!

Împrăștie prin boarea ta-n văzduh

A vieții înfățișare ideală,

Sfințită-n ceruri de cel duh!

Adună-i pe cei buni, o lume,

Ce-n calea gândului se-ntrec

Cu litere și cifre-n sume,

Iuțeala minții ce-o petrec.

Să împletești cu ani și ani

A timpului rotire-n infinit,

Ca spiritele, vechii castelani,

Să țină Universul neclintit.

Presară semințele vieții.

Să crească bujorii din apa vie.

Și udă-n roua dimineții

O prea frumoasă "împărăție".

Cu sceptrul ce destinu-l ține

Să-nobilezi pe cei sortiți

Să poarte spiritul în sine,

Și gând de-a nu fi părăsiți.

Idealismul mereu apare o utopie.

Principiile-s mereu marginalizate.

Valoarea este ținută sub călcâie,

Cinstea, bunul simț sunt avertizate.

De ce sunt create pe pământ

Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.

De ce slăvim iubirea-n cânt

Iar ura și necinstea-n huiduieli.

De ce sunt suflete ce se frământă

Și-ncearcă lumea să o îndrepte.

De ce sunt unii care înfruntă

Și nămolesc idei de bine, fapte.

De ce viața este o ecuație

Prin care se descoperă-n final,

Necunoscutele puse-n fracție

De un destin ce l-anceput pare banal.

De ce ființele sunt efemere

Și numai Universul este infinit.

De ce ne înduioșăm doar la durere

Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.

Sunt gânduri sub semnul întrebării,

Sentimente în balanța sorții,

Fapte la îndemâna cugetării,

Reperele vieții la tăișul judecății.

Râzi nebună viață,

Râzi de fericire.

Râzi nebună viață,

Râzi de clocotire.

Este-al vieții dar

Plin de desfătare.

Este-al vieții har

Plin de căutare.

Să dai mâna cu viața

Îți dăruiește în mosor ața.

La fel ca și-o cadână

Dorești ca să rămână.

De nu te ții de viață,

Totul devine ghiață.

Te lasă, te-abandonează

Și-n cale totul îți frânează.

Așa sfârșește individul

Cu sfânta, dulce viață,

Pământul înghițindu-l,

Rupând-ui-se firul de firavă ață.

CUM VARA SE SCHIMBA 

CUM TOAMNA VA URMA , 

CAND VA VENII SI IARNA 

LA FEL EU VOI PLECA . 

VOI REVENII IN PRIMAVARA , 

O SA MA INTORC DE DOR .

DAR NU VOI FI ACEEASI FRUNZA PALA , 

CI DOAR UN GHIOCEL IMBIETOR .

AM SA MA INTORC O FLOARE , 

PLINA DE DULCELE MIROS , 

AM SA MA INTORC O FRUNZA  PLINA DE CULOARE , 

N-AM SA MAI FIU CE-AM FOST!

Toamna așteaptă vara să se stingă,

Căldura soarelui mai vrea să mă atingă.

Indiferentă sunt de ce nu e în mine,

Nu-mi mai doresc să fie ce-mi convine.

Nimic, ca acceptarea, nu mă mai odihnește

Sunt recunoscătoare în tot ce mă privește,

Știu mai dinainte că toate-au noimă-n ele

Și nu mai despic firul, nu scot praful din stele.

Irina Anghel, București.

Hai, ploaie,nu mai zăbovi,

Suntem sleiți de la căldură,

De secetă ne -ai izbăvi,

De -ai picura pe ramură..

Mocnești de ceva vreme 

Pitulată printre nori,

Chiar de bolta geme,

Tu ții morțiș să ne ignori..

Te mai simțim în treacăt,

La voia întâmplării 

Și pui dorinței lacăt  

Suflată pe șira spinării..

Arși de toridul soare,

Ce ne scoate din minți,

Privim cu -nfrigurare 

Spre zările fierbinți.

Ne rugăm de a ta furtună,

Să ne spele de păcate;

De-ar fi să fulgere, să tună,

Udă-ne frunzele uscate...

Ne sufocăm de nădușeală,

Dă-ti năframa la o parte,

Potolește -n zăpușeală,

Să putem dormi la noapte..

doar tristețea-

unor triluri de privighetoare,

atinge

vârfurile plopilor.

abia simțit,

vântul

mătură urmele celor ce-viețuiesc

în morminte.

E toamna cad frunzele,prea trist nelinistit

De vint sint risipite-n aer,usor purtate-n vint

Si vin dureri plin de vapaie nealinate

Fiind tomana si cu jale in inimile toate.

Oare cind va fi si cald sa nu mai ploaie ,

Durerea, sa nu ma doboare va fi oare?

Fiind suflata de o miscare incetisor

De raiul frunzelor fioare imie dor.

De plinsete rasuna tara si -e ecou

E dor de nepasare ce e dor?

Pleaca pasarile cu ele i-au si amintiri

Durere,lacrimi si suspin in sir...

Primăvara a sosit,

Primele plante au ieșit.

Cu vălul alb ghioceii,

Atârnă ca cerceii.

|

Un cer albastru-i clar prea simplu

Fără paravanele de vapori.

Cerbii-aleargă fără suflu

Printre multe, multe flori.

|

Dar uite un nor!

Uite un paravan umblător!

Steaua vieții-i-n varful mării,

Iar căldura vestește că e timpul schimbării.

|

Printre grăunțele pământului

Ghioceii își găsesc calea

Puful zboară pe calea vântului

Și cerul-i albastru ca marea.

|

Oamenii se luminează

Și frigul se diminuează

Aerul se-mprospătează

Graurii se instalează

Și casele se renovează.