Depresia unui suflet de piatra

Plâng și se consumă, înduplecate, 

Existențele își duc uscate

Gândurile în altă parte,

Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte. 

Viața plânge, plânge și Moartea,

Dumnezeu își blestemă soarta,

Cu toții plâng și se jupoaie,

Le curg lacrimi de sânge șiroaie. 

Dar ei râd, cauza suferinței, 

Fără nume, fii umilinței, 

Copiii uitați prin cimitire,

Fără cruce, fără amintire. 

Se învârt în jurul Tatălui, 

Doar El lumină le-a mai fost,

De-ar știi copii viața omului

N-ar mai cere un rost. 

Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde 

Întrebând cu glasuri morbide:

"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?

Nu asta toți oamenii or fi vrând?" 

Dar Dumnezeu nu le răspunde, 

El din cimitire le aude

Trosnetele oaselor uscate

În pământ afundate si uitate. 

Se simte de parcă l-aș avea în față,

Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,

Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață, 

Dansând pe cruci de adieri purtate. 

Aș vrea să fug cât mai departe

Să uit a oaselor trosnete ecou

Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate, 

Prunci uitați sub un cavou. 

Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El

Să plângem amândoi, înălțând o lumânare

Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,

Pentru râsul sufletelor care nu mor....

Nu mai ești,bunico

Decât suspin prin aer

Și-un gând ce-l poartă vântul,

Pe-aici din când in când

Ți s-au dus si florile,

Care-ți creșteau în palme

S-au dus cu tine toate,

Dar au plecat râzând

E goală prispa casei,

Dar nu ți-a șters și umbra

Și parcă-mi faci cu mâna,

În semn de rămas-bun

Nu mai ești bunico,

Dar ai rămas prin toate

Ce-au fost cu tine odată,

Cât ai fost pe pământ

Nopțile-mi sunt amare

Sufletu’- i pătat și înghețat

Lăsându-mi chipul să zboare

Rămânând doar trupul schițat

Un tablou în negru pictat

Umbre cenușii răscolind în fundal

Un junghi în piept am gustat

Întregul trup devenind pal

Cerul prăbușit mă nimici

Zdrobindu-mi oasele , un răgnet

Strigoi în jurul meu căzând anemici

Acum durerea-i doar un sunet

Sufocându-mă în nevoia după viață

Închisă, trasă în bezna din mormânt

Corpul legat îmi e doar cu o ață

Dezgropănd găsesc doar un veșmânt

A murit s-a dus săracu acolo la Domnul sus,
Unde nimeni nu vroia să ajungă în curând.
Dumnezeu a vrut să-l ţină pe acest frumos pământ,
Dar sistemul medical ia refuzat orice gând.

El nu putea să respire şi-n fotoliu se zbătea,
Se ruga la Dumnezeu, cineva îl va salva.
Ambulanţa fără aer, fără medic a sosit,
În loc să îl facă bine, tot mai rău l-au chinuit.

Şi zbătându-se săracul, după aer el tânjea,
Asistentul şi şoferul la medic telefona.
Iată după un sfert de oră, o salvare a sosit,
Căci un asistent şi medic, prea târziu ei au venit.

Căci săracul Daniel fără aer şi aparate,
Moartea o simţea acuma repede şi mai aproape.
Fără medic să-l ajute inima lui nu mai poate,
Geaba au încercat acuma dar sfârşitu-i mai aproape.

Timpul trece mai în grabă, inima nu vrea să-i bată,
Iar medicul disperat decesul la declarat.
Acum stau şi mă gândesc cum oamenii chinuiesc,
Oare pentru ce plătim, noi cu zile să murim?

Pentru un sistem bolnav, plin de doctori şi asistente,
Dacă şpagă nu le dai toate sunt incompetente.
Ei sunt toţi cu ochii în patru după şpagă şi valută,
Dacă şpagă nu le dai nici de cum ei nu te ajută.

Uite aşa i–i în România la medici merge hoţia,
Ei vor şpagă cât mai multă dar oamenii nu ajută,
Însă vor salarii mari, să fie miliardari,
Oamenii mor în spitale, pentru ce-i plătim noi oare?

O ultimă noapte de iubire,

O ultimă noapte de amor,

Căci simt cum inima-negrește...

Și încetul cu încetul mor.

Miroase încă a fum de țigară,

Eu nu fumez dar sufăr iar și iar...

Ți-am spus eu nuștiu-a câta oară,

O moarte îți aduce-n dar.

Și iarăși s-a întunecat afară

Încentul cu încetul câte-un pic,

Eu mă sufoc cu o dragoste amară...

Iar mâine știu că n-o să fiu nimic.

Dar tu nu plânge,e doar o noapte tristă,

E chiar ultima noapte a mea...

Se aude mama cum afară plânge,

Iar noaptea asta mă va îngheța.

E tristă viața,e tristă această viață,

Mă sting cu fiecare minuțel...

Iar fumul de țigară nu mai trece,

Și noapte va rămâne,la fel.

Micul Poet 

Şi merg încet acum pe stradă,
Cu moartea mă întâlnesc în grabă.
Mă ia în braţe, mă sărută,
La ea în mormânt vrea să mă ducă.

Şi nu mie frică să o întâlnesc,
Ba chiar cu ea acum vorbesc.
Ea e frumoasă îmbrăcată,
Aşa cum mi-am imaginat odată.

Aş vrea cu ea ca să mă însor,
Atunci eu când o fii să mor.
Iar naşi eu prieteni am să îi pun,
Tocmai pe ăia ai mai buni.

Şi nuntă mare am să fac,
Aşa cum moartei îi e pe plac.
Iar muzică vă răsuna în cavou,
Că voi fii ginere din nou.

Şii îi voi avea drept pe nuntaşi,
Prietenii buni, părinţi şi fraţi.
Şi îi voi aşeza pe toţi la masă,
Ca să se ospăteze ca acasă.

Iar la final cu toţi să mi dee darul,
Şi eu să uit atunci amarul.
Căci viaţa asta îi de rahat,
Acolo unde pe pământ am stat !

Pe langa usa unei cafenele parasite
Trec cu nepasare in zbor clipe grabite
Geamul ce-i aburit de frig sta si priveste
Observand cum fara mila vremea paleste

La cafeneaua cu geamul cel aburit
A fost prima data cand m-am indragostit
Ne-am privit in ochi zambind monoton
Simtind o caldura ce ardea orbitor
Si chiar de gustul amar ma trezea din visare
Puteam observa ca te doream cu ardoare

Parul ce-ti cadea din legatura pe fata
Si aburul ce pe ochelari mereu iti ingheata
Creara cu vremea un portret incolor
Pe care sunt nevoit acum a-l privi plin de dor

Mi-am facut curaj si-am inceput sa-ti vorbesc
Prima noastra intalnire... si-acum imi amintesc
Am ras impreuna zambind tot mai rar
Ce spui de-un film? Nu pot lasa momentul sa fie-n zadar

Iubirea noastra era una ordinara
Tinutul de mana, sarutari dulci pe seara
De ce sa mintim?... nu era cu nimic diferita
Si totusi te vedeam fericita

Zburasera anii peste cafeneaua cu geamuri aburite
Un moment pe care n-am cum sa nu-l tin minte
Parea ca timpul nu mai tinea cu tine de-acum inainte
Oh, dulce cafenea cu miros amar si fierbinte

O ultima intalnire si niste ultime vorbe de adio rostite de tine:
"Hai sa mergem pe cai diferite... te iubesc, dar asa e mai bine"
Te-am privit cum sorbeai din cafea, dar fara a-i mia simti savoarea
Sticla ochelarilor tai se aburea, ochii tai pierzandu-si culoarea

Cafeneaua cu geamuri aburite
A fost martora unei povesti mult prea pripite
Aratandu-mi fara ezitare chipul persoanei iubite.
Pe langa usa unei cafenele parasite
Trec cu nepasare in zbor aceleasi clipe grabite

Am gravat dupa o simpla si banala intalnire
Numele tau pe bataia inimii mele orbit de iubire
Dragoste la prima vedere...
Acum iti spun cu regret "La revedere"

Nu vreau sa numar secunde,
Nu vreau sa stiu cate minute au trecut.
Acele ceasuri rotunde,
Fac ca totul sa para si mai tacut.

Am incercat sa-i scot bateriile,
Dar sunetul sau nu dispare.
Iti rascoleste toate trairile,
Ce vrei sa e uiti cu disperare.

Doar ceasul vorbeste spre seara,
Iar tu il asculti plin de dor
Cazand pe ganduri ciobite iara,
Intr-un tacut dormitor.

Noaptea te gaseste cu ochii deschisi,
Caci mintea ta cu poate sa doarma.
Ganduri se strecoara in ea pe furis,
Iar linistea le transforma in arma.

Nici lacrimile nu-ti mai curg pe fata,
Caci s-au evaporat in tacere.
Incerci sa cauti "speranta"
Dar tot ce gasesti e durere.

Ceasul ce ticaie neincetat,
Descoase tacerea noptii.
Crezand ca ai fost complet uitat,
Te lasi pe mana destinului si a sortii.

Continui sa cred ca dau vina pe un ceas blestemat,
Ce imi cronometreaza viata,
Cand defapt eu sunt cel de blamat
Caci mi-am pierdut demult speranta.

Tristetea nu se masoara in minute,
Si nici nu se cantareste cu gramul.
Toate noptile singuratice ce le ai petrecute
Iti reamintesc de acele memorii pierdute.

Grija de maine sta in secunda,
Iar cea de azi in minut.
Ora reprezinta o tacere profunda,
Iar ziua e incercarea de a afla cine sunt.

[Cat de usor e sa intrebi "esti bine?" si cat de greu e sa raspunzi. Oamenii te intreaba mereu daca esti bine, dar nu te intreaba niciodata "Iti e greu? Te doare? Mai poti lupta?" Macar la aceste intrebari as putea raspunde cu "vreau sa iau o pauza, nu m-am odihnit demult, imi e greu sa zambesc dar totusi o fac" Imi e frica sa spun cuiva ceva deoarece oamenii tind sa faca comparatii spunand: "Nu esti singurul care trece prin asta, mai sunt mii de persoane care se simt la fel, sunt unii care o duc si mai rau decat tine, personalitatea ta e cauza." In momentele acelea ma intreb "Cat de usor e sa fi psiholog! Daca personalitatea cuiva ar fi o cauza, nu ar trebui sa fim cu totii bolnavi?]

Pe langa usa unei cafenele parasite
Trec cu nepasare in zbor clipe grabite
Geamul ce-i aburit de frig sta si priveste
Observand cum fara mila vremea paleste

La cafeneaua cu geamul cel aburit
A fost prima data cand m-am indragostit
Ne-am privit in ochi zambind monoton
Simtind o caldura ce ardea orbitor
Si chiar de gustul amar ma trezea din visare
Puteam observa ca te doream cu ardoare

Parul ce-ti cadea din legatura pe fata
Si aburul ce pe ochelari mereu iti ingheata
Creara cu vremea un portret incolor
Pe care sunt nevoit acum a-l privi plin de dor

Mi-am facut curaj si-am inceput sa-ti vorbesc
Prima noastra intalnire... si-acum imi amintesc
Am ras impreuna zambind tot mai rar
Ce spui de-un film? Nu pot lasa momentul sa fie-n zadar

Iubirea noastra era una ordinara
Tinutul de mana, sarutari dulci pe seara
De ce sa mintim?... nu era cu nimic diferita
Si totusi te vedeam fericita

Zburasera anii peste cafeneaua cu geamuri aburite
Un moment pe care n-am cum sa nu-l tin minte
Parea ca timpul nu mai tinea cu tine de-acum inainte
Oh, dulce cafenea cu miros amar si fierbinte

O ultima intalnire si niste ultime vorbe de adio rostite de tine:
"Hai sa mergem pe cai diferite... te iubesc, dar asa e mai bine"
Te-am privit cum sorbeai din cafea, dar fara a-i mia simti savoarea
Sticla ochelarilor tai se aburea, ochii tai pierzandu-si culoarea

Cafeneaua cu geamuri aburite
A fost martora unei povesti mult prea pripite
Aratandu-mi fara ezitare chipul persoanei iubite.
Pe langa usa unei cafenele parasite
Trec cu nepasare in zbor aceleasi clipe grabite

Am gravat dupa o simpla si banala intalnire
Numele tau pe bataia inimii mele orbit de iubire
Dragoste la prima vedere...
Acum iti spun cu regret "La revedere"

Nu vreau sa numar secunde,
Nu vreau sa stiu cate minute au trecut.
Acele ceasuri rotunde,
Fac ca totul sa para si mai tacut.

Am incercat sa-i scot bateriile,
Dar sunetul sau nu dispare.
Iti rascoleste toate trairile,
Ce vrei sa e uiti cu disperare.

Doar ceasul vorbeste spre seara,
Iar tu il asculti plin de dor
Cazand pe ganduri ciobite iara,
Intr-un tacut dormitor.

Noaptea te gaseste cu ochii deschisi,
Caci mintea ta cu poate sa doarma.
Ganduri se strecoara in ea pe furis,
Iar linistea le transforma in arma.

Nici lacrimile nu-ti mai curg pe fata,
Caci s-au evaporat in tacere.
Incerci sa cauti "speranta"
Dar tot ce gasesti e durere.

Ceasul ce ticaie neincetat,
Descoase tacerea noptii.
Crezand ca ai fost complet uitat,
Te lasi pe mana destinului si a sortii.

Continui sa cred ca dau vina pe un ceas blestemat,
Ce imi cronometreaza viata,
Cand defapt eu sunt cel de blamat
Caci mi-am pierdut demult speranta.

Tristetea nu se masoara in minute,
Si nici nu se cantareste cu gramul.
Toate noptile singuratice ce le ai petrecute
Iti reamintesc de acele memorii pierdute.

Grija de maine sta in secunda,
Iar cea de azi in minut.
Ora reprezinta o tacere profunda,
Iar ziua e incercarea de a afla cine sunt.

[Cat de usor e sa intrebi "esti bine?" si cat de greu e sa raspunzi. Oamenii te intreaba mereu daca esti bine, dar nu te intreaba niciodata "Iti e greu? Te doare? Mai poti lupta?" Macar la aceste intrebari as putea raspunde cu "vreau sa iau o pauza, nu m-am odihnit demult, imi e greu sa zambesc dar totusi o fac" Imi e frica sa spun cuiva ceva deoarece oamenii tind sa faca comparatii spunand: "Nu esti singurul care trece prin asta, mai sunt mii de persoane care se simt la fel, sunt unii care o duc si mai rau decat tine, personalitatea ta e cauza." In momentele acelea ma intreb "Cat de usor e sa fi psiholog! Daca personalitatea cuiva ar fi o cauza, nu ar trebui sa fim cu totii bolnavi?]