Devastatie

Mă voi opri aici, ...am fost destul,

Țărâna ce-o frământă soarta sub copite,

De zbateri și înfrângeri prea sătul,

Silit într-un târziu să iau aminte.

Să tac atunci când neagră, mârâind,

În calea mea, rânjește noaptea,

Securea gâdelui, vicleană scânteind,

Pe umăr adăstând și mirosind ca moartea.

De parc-aud pe-aproape, murmur de cădere,

Prelug, precum chemările din haită,

Știu sigur asta, nu-i decât părere,

Când vântul strâns în pumni se vaită.

Și-n ochii mei privirea se întoarce,

Ca un pumnal înveninat rotindu-se în rană,

Gem valurile vieții sfârtecând vorace,

Luntrașul istovit, cu tot cu ramă.

Mă voi opri aici, pentru o vreme,

Și nod voi face depărtării cu răbdarea,

Cât timp în mine se vor cerne,

Abisuri și furtuni, veghindu-mi așteptarea.

Din toate cercurile iadului întunecate

Din adâncimile oceanelor înflăcărate

Din lacrimile aprinse doar prin fericire

Din certurile pornite doar din iubire

Din serile nedormite-n starea de visare

Cu drogurile-n tine în drum spre ea trezire

Cu muzica în vene prin marele-ntuneric

Cu problema-n fundal care te-a făcut puternic

Cu iluzii visate-n absoluta realitate

Cu visuri trezite peste reala noapte

Cu nicio siguranță pe drumul predestinat

Cu multă speranță pornind în destinul imaginat

Am ieșit din suferința mare și de neuitat

Am răzbit prin moarte și am înviat

Am găsit sincera iubire și liniștea

Mi-am găsit în sfârșit casa și pacea

De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.

M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.

M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.

Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.

In plin miez de noapte cu forte lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picaturi amare, din ceasurile trecute
Incercand sa așeze in suflet zenital , regretul.

Execrabil incercand din rasputeri cu patos
In adancul sufletului meu tumultos
Reies desfiguratii de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picaturile amare

Constiinta imi dicteaza note pe portative
Ce ma poartă tridimesional in porti ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fară sa-l critice

Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii ma pierzi, cu fibrilație negativă,
Fara a mai ști unde-mi este judacata relativă
Ce trage linie stovainic peste cadrave in taină

Dar memoria neelucidat, imi provoacă dependentă
Si muribund strabat colinile de lumină
Poate exprimandu-mi limbajul vremea o sa devină
Picaturile amare dupa care mintea mea suspină

Nu vrem să fim  actori
Deşi viaţa-i o scenă
Lăsăm ,adeseori,
Cădere de cortină.

Azi suntem spectatori
Punctuali si întârziaţi
La locuri cu valori
De destin crucificaţi.

Iată! sala - i plină,
Zumzete din când în când,
Copil , voce lină
Râde, bisează în gând..

Pe scenă  lumina
Întuneric în sală
Nu vedem lacrima
Pe un costum de gală.

Pătrund ţepi de lumini
Spectacolul s-a  terminat
Purtate de furtuni
Cortine s-au ridicat.  

Gongurile iar bat
Chemându-şi un spectator.

Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine

- Referitor la care nu pot decât sã sper -

Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,

Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.

Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,

Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...

Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!

O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.

La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.

Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...

Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:

A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!

Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,

Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;

Scãpat pe totdeauna din recile caverne,

Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...