DEȘERT...

    O, Horus, tu te-nalţi pe bolta cristalină,
    Egiptul îl păzeşti cu-aripa ta divină,
    Eşti Primul Şoim ce zboară către slăviţii zei, 
    Din Apa Vieţii, etern, chemat eşti ca să bei!
    
    O, Imhotep, Om printre zei şi arhitect regal,
    Tu-n lume-ai fost şi-ai stat fără egal,
    Din viziunea ta de simplu muritor,
    Te-ai ridicat spre cer ca zeu făuritor!
    
    O, Isis, viaţă veşnică ne dai,
    Să-ţi închinăm în temple cu alai,
    Toţi preoţii magia să-ţi slăvească,
    Blândeţea către fii tăi să nu-ţi lipsească!

    O, Ma'at, adevărat şi-n ordine grăieşti,
    Întregul cosmos, tu, zeiţă-l îngrijeşti,
    În umbra ta minciuna se topeşte,
    Dreptatea sfântă-n ochi de zei luceşte!

Vouă, celor care, zborul mi l-ați frânt de-atâtea ori, 
Cum să vă mai port respectul, fiindcă m-ați umbrit cu nori, 
Și chiar privat de soare fiind, eu tot m-am ridicat de jos, 
Și am crescut și-am să cresc iară, către înaltul luminos... 

Voi, cei cu frunți înguste și priviri pierdute-n gol,
Cei cu inimi zdrențuite, zăvorâte în nămol,
Cei tăioși și fără milă, fără suflete în voi,
Voi sunteți pentru mine, străini, naivi și goi...

Căci prin nemijlocirea voastră, durerea nu mi-a fost străină, 
Și numai pentru voi, din răni adânci, eu am cules lumină, 
Și-am ridicat din întuneric și din morminte reci, 
Cristale potrivite, precum sunt așezate, cuvintele-poteci... 

    Mi-e dor de tine, mi-e atâta de dor... 
    Obrazul să-mi las în căuşul palmelor tale,
    Lângă tine să mă cuibăresc uşor, 
    Pielea să-ţi gust cu parfum de migdale…
   
    Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi... 
    De zilele pline şi amurguri senine, 
    De-aşternutul în care zăceam amândoi, 
    De privirea ta printre genele fine... 
    
    Mi-e dor de tine, mi-e dor şi mi-e rău... 
    Golit fiind de substanţa din tine, 
    Pustiit, cu sufletul în derivă spre hău, 
    Mă destram în cuvinte pe foile pline... 
    
    Mi-e dor de tine, mi-e dor să trăiesc... 
    În braţele tale mi-a fost cel mai bine, 
    Trăind visul acesta nebun şi burlesc, 
    În care te sărut cu buze străine... 
    
    Mi-e dor de tine, mi-e dor să mai mor... 
    Ca un copac doborât, rechemat de pământ,
    Şi chiar de n-am vrut, ei încă mai vor,
    Să sape din mine un ultim cuvânt…

Trebuie să-ți povestesc despre asta... Simt nevoia să-ți povestesc despre asta... Este o întâmplare... dar mai bine te las pe tine să decizi dacă ți-a plăcut sau nu, căci numai tu poți fi criticul meu numărul unu...

Împreună cu câțiva colegi de facultate, ne-am hotărât într-o vară să facem o escapadă de câteva zile în capitală, la niște prieteni de-ale unor cunoștințe, de-ale unor colegi, știi cum e, oameni buni din categoria celor care puteau să ne suporte cu cazarea câteva zile, așa, cu ceva "atenție" cuvenită din partea noastră, mascată sub forma delicată a unor sticle pline cu... vin fără etichetă!

Ne-am urcat veseli nevoie mare, într-un tren personal, fiindcă aveam reducere de studenți, și după vreo opt ore!, ne-am trezit în capitală, încercând să dibuim ce mijloc de transport în comun ne-ar trebui să luăm până la cazare. După multe și îndelungi deliberări, ne-am hotărât totuși să ne înghesuim cu toții câți eram într-un taxi, fiindcă cazarea era departe și ar fi trebuit să țopăim când cu metroul când cu tramvaiul...

Ajunși la destinație, ne-am lăsat rucsacele și țup! ne-am băgat la o terasă, unde am comandat pizza și bere, căci ne era foame de pe drum dar mai ales sete, fiindcă afară era o căldură mare pe care n-o puteam ostoi altfel. După ce ne-am pus burțile la cale, și după ce am mers cu câteva tramvaie (plătite mai mult sau mai puțin), am ajuns în "buricul târgului", pe cel mai larg bulevard, "Champ-Elizee-ul" capitalei cu magazine de fițe de-o parte și alta, la care ne uitam cu jiind, căci oricum nu ne puteam apropia de prețuri, noi fiind studenți cu buzunarele de la pantaloni întoarse pe dos...

La un moment dat, cum stăteam cu toții pe câte-o bordură - căci nu erau bănci prin apropriere - și savuram câte o țigară, unul dintre noi se ridică brusc în picioare gata să mergem spre Grădina Botanică, dar dintr-o dată auzim cum îi crapă turul pantalonilor la spate, de i se vedeau budigăii albi pe dedesubt, acu' ce să facem? - că nu putea omu' să meargă rupt în... spate pe ditamai bulevardul!!!

În apropiere, era o librărie, iar mie-mi vine ideea salvatoare să cumpăr un capsator cu care să-i dreg vremelnic pantalonii. Zis și făcut: plătesc o avere pe capsator, îl iau pe împricinat și împreună intrăm într-un bar, căutând toaleta bărbaților. Ajunși înăuntru, omu' își dă pantalonii jos rămânând în cămeșă și chiloți, iar eu m-am apucat să-i capsez pantalonii întorși pe dos, pe cusătură ca să nu se cunoască... La un moment dat, ușa se deschide, și un individ între două vârste dă să intre, ne vede, îi pică literalmente fața, văzându-mi amicul fără pantaloni, iar pe mine cu pantalonii lui în mână, își cere subit scuze și pleacă precipitat trântind ușa!

Nu știu ce și-a imaginat individul când ne-a văzut așa, dar noi am ieșit pe brânci din bar, râzând cu gura până la urechi, ținându-ne cu mâinile de burtă și povestindu-le și celorlalți din gașcă, printre lacrimi și hohote de râs, pățania noastră!

După ce ne-am potolit, am vizitat pe rând, zona veche a Bucureștilor, Muzeul Național de Istorie, Atheneul, Intercontinentalul, Piața Romană... Spre seară, din preumblările noastre, nu știu cum ne-am nimerit, dar ne-am aflat pe străduțele înguste și întunecoase de pe lângă piața Matache - cea rău famată - și chiar am prins oareșce viteză, mai ales când am văzut niște umbre dubioase care-și sticleau șișurile în lumina plină a lunii... Norocul nostru cu un troleibuz târziu care a oprit cu generozitate lângă noi, culegându-ne sufletele îngălbenite de frică:

-Urcați degrabă băieți, că nu-i de voi pe-aicea, la ora asta!, ne spune șoferul cu țigara stinsă în colțul gurii și șapca soioasă dată pe ceafă... Că altfel vă albesc oasele în apele Dâmboviței!!!

Tremurând din toate încheieturile, am mulțumit cu gurile uscate iască de frică, lăsând șoferului un bacșiș gras din tot mărunțișul nostru, și cum stăteam noi așa amărâți, uitându-ne unii la alții, auzim la radio, la știrile de noapte, că s-au găsit rămășițe umane plutind într-o valiză pe apele Dâmboviței, de ni se ridicase de frică părul pe ceafă ca la urși!!!

Deodată lui Lalu îi crăpă din nou turul pantalonilor, iar noi izbucnim isteric în râs, văzându-l cum se chinuia să-și acopere goliciunea, iar șoferul ne privea prin oglinda retrovizoare cu suspiciune, gândindu-se probabil că ne pierduserăm mințile de frică.

Mai am și acum capsatorul cu pricina..., m-a însoțit peste tot, oriunde m-a purtat cariera, ca un vasal credincios, iar în momentele mele grele, de cumpănă, era suficient să mă uit la el și să zâmbesc amintindu-mi de cum i-am capsat lui Lalu pantalonii într-o toaletă și mai apoi, cum îi zburau capsele în lumina slabă a troleibuzului atunci când i-au crăpat pantalonii a doua oară!

    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este cerul fără nori,
    Fără de lună şi de sori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este ziua fără zori,
    Fără de stele şi cocori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum ar fi viaţa în culori,
    Şi-n suflet să mi te scobori -
    M-am întrebat de-atâtea ori…

Timpul aleargă prea grăbit uneori,
Ca apoi să-se așeze ca roua pe flori,
Dar bietelor flori, în vremelnicia lor,
Nu le pasă de timp, căci ele n-au dor...

Rugându-și tainul de soare spre cer,
Delicatele flori... înfloresc efemer,
Ca zâmbetul tău de azi-dimineață,
Răsărit după perdeaua de la fereastră...

Da... Timpul se grăbește alergând uneori,
Sau încet, ca sărutul tău care îmi dă fiori,
Apăsat, sau ușor, în treacăt, cu sinceritate,
Îi simt pe buze întreaga lui relativitate!

    De-aş fi lăsat în umbra mea 
    Lumina-n colţ de frântă stea 
    Să tremure la geamul tău 
    Un ciob tăiat din glasul meu... 
    
    De-aş fi lăsat ca luna nouă 
    Să-ţi şadă-n cale bob de rouă 
    Răcoritoare urmă-albastră
    Pervaz la sufletu-mi fereastră… 
    
    De-aş fi lăsat ca drumul meu 
    Să curgă lin ca dansul unui zmeu 
    Aş fi ştiut că zarea aurie 
    A făurit din lacrimi, perla vie... 
    
    De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele 
    Adastă cerul adâncit de stele 
    M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii 
    Să-mi cânte în surdină somnul vieţii... 
    
    De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin 
    Apus de soare roşu şi senin 
    Îngenunchiat în rănile adânci 
    Ca valul risipit în albe stânci... 
    
    De-aş fi lăsat să mor o clipă 
    Să-mi fie gândul vârf de-aripă 
    Să zbor înalt şi să cobor

    Strivit în umbră de cocor...

Dacă ,noi  oamemii

Cu gânduri bune

Ne-am lua de mână

Și să spunem tot ce ne doare,

Și ei obligați să ne asculte

Câte ofuri și dureri

S-ar preface în păreri?

Un zâmbet și o mângâiere

E un fel de doctorie

Oferit din omenie !

Dar lumea zice că am mâini de aur,

Că din piatră seacă pot face un tezaur.

Sunt un om simplu cu palmele crăpate,

Căci zidesc ziduri de lemn şi de piatră zi şi noapte!

Sunt un om simplu şi muncesc în sudoarea frunţii,

Pentru bucata mea de pâine pot ciopli şi munţii.

Sunt un om simplu, dar când săp o fântână sau ridic un gard de piatră.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a pus în mâni un ciocan şi o daltă.

Când îi fac unui bătrân un scaun ca să poată sta cu ai săi la masă.

Mă simt împlinit şi viaţa îmi pare mai bună, mai frumoasă.

În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,

Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.

Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,

Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.

Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,

O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.

Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,

Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.

Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,

Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.

Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,

Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.

Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,

Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,

Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,

Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.

Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.

Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.

M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,

Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.

Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,

Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.

Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?

Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?

Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,

Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:

Că nu mai cred în Tine când respir suferință,

Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.

Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,

Să guști amarul zilei și urletul tăcut.

Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!

Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!

Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,

Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.

Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:

Că Dumnezeu de om mare nevoie are.

Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat

Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,

Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,

Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.

Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,

Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.

N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,

Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.

Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,

Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.

C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,

Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.

Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,

Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?

Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,

Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?

Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.

Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.

Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,

Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.

I see myself swaying sweet dreams where I was born in the mists of the dark, sieging the

I see myself crying tears of needles, losing myself under the pressure of melody, feeling the
incoming defeat by an avalanche of my own thoughts, never waiting for the end.

From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower"

    Plângeau copacii goi, de frunze ce cădeau, 
    Ca nişte lacrimi vii, ce-n moarte se treceau, 
    Iar norii disperaţi s-agaţă-n ceruri, grei, 
    Umplând cerneala ploii ce-adastă în condei... 
    
    Învolburat şi trist, îmi pare vântul plin, 
    Ce-amestecă în jale parfumul de pelin, 
    Izbind cu ură-n poarta umilă a casei mele, 
    Un maldăr de noroi şi de senzaţii grele...
    
    De darabana ploii, m-ascund pe după geam, 
    Să stau s-ascult în pace, acest superb “program”, 
    Pândit mereu de-acelaşi, de-acum banal plictis, 
    Ecoul ploilor trecute, pierdute în abis… 
    
    Eu am ales ca ora asta lungă, să mi-o petrec uşor, 
    Cetind o carte veche, într-un plăcut decor, 
    De mi-au crescut, în floare, sub degete culori, 
    Ce-au stins amurgul serii, în ţipăt de cocori...