Te-alung

Privesc spre drumul lung și ars de soare,

Cum tremură orizontul în amiază,

Nu e doar timp, e-o forță care crește,

Și-n pieptul lumii liniștea se-așază.

Se simte-n aer gust de praf și mare,

Un orizont ce-mi cere să-l străbat,

Aștept ca vara, aspră și senină

Să prindă viață-n pasul apăsat.

Plouă în mine.

Plouă mărunt.

Și numele tău sună

A timp pierdut.

Rămâi unde ești.

Eu rămân în gând.

Acolo ne-am iubit 

Si nu ne-am pierdut. 

Mi-ai zâmbit și s-a rupt din iarnă gerul,

Si mi-a-nflorit în inimă misterul

Cu pașii tăi ai colorat tăcerea

Și-ai transformat în cântec toată durerea.

Ești floarea rară ce nu se ofilește,

Un soare ce zilnic strălucește

lar eu te port ca pe o poezie,

Scrisă pe cer, cu dor și armonie.

Hai o clipă! Nu mai sta

Sosită e primăvara 

Mugurii stau sa plesnească 

Îmbrățișați să ne găsească!

Hai o clipă! Nu mai sta

Să-ți mai adulmec privirea

In ochii tăi să ma înec 

Cu tine primăvara s-o petrec!

Se lasă ploaia peste mese,

În cârciuma din colț de stradă,

Din basme și povești alese

N-a mai rămas nicio dovadă.

Pe rafturi, sticlele cuminți

Se sting în praf și-n fum de scrum,

Iar vânturi reci, fără de minți,

Împrăștie doar frunze-n drum.

Își pierde vinul mușterii,

Căci oamenii au obosit

Să caute prin mii de vii

Un adevăr demult pierdut.

Nu vor iluzii la pahar,

Nici patimi luate cu împrumut,

Iar stropii reci, căzuți amar,

Bat în oblonul ruginit.

Bătrânul cârciumar oftează,

Iar vântul serii bate-n geam,

Niciun drumeț nu mai veghează

Sub crengile ce-nfloresc pe ram.

S-a stins și ultima poveste,

În noaptea udă din trecut,

Când mintea caută ferestre,

Beția moare în tăcere în amurg.

Lăsați goarna, măi băieți, lăsați sapa nefolosită,

Că din poze pe TikTok, burta nu e primenită!

Ați încins o nuntă-n plen, cu tam-tam și cu sarmale,

Dar lăsați în urmă-n țară doar proiecte fracturate.

Voi numărați „view”-uri multe, eu măsor în kilometri,

Voi vorbiți de viitor, dar sunteți mereu deficitari.

Vreți ministere cadou și fotolii de mătase?

Însă țara nu-i un bâlci pentru pofte pătimașe!

V-ați vopsit în mii de fețe, ba e roșu, ba e aur,

La muncă sunteți statui, la scandal – un minotaur!

Dacă vreți la guvernare, treceți dracului la fapte,

Că nu ții un neam cu postări făcute-n noapte.

Eu rămân aici, la cifre, unde logica e clară,

Până când s-o plictisi de-atâta nuntă și o țară.

Și de-o fi să vin la centru, să vă iau la întrebări,

O să piară brusc și cheful de live-uri și filmări.

Prin memorii mă arunc,

deschizând albumul pe care-l apuc,

spațiile goale, făcute scrum,

sunt lipsuri vizibile din drum.

Revăd imaginile pe foaia goală —

albă, dar colorată, devine o rolă;

gust nostalgia în care se adună regia,

sorbind ginul turnat de însăși energia

ce nu minte, dar înșală,

înșirând râuri de lacrimi cu morală,

regretele săpând tuneluri în încredere,

printr-o plăcere de urlete ,, la revere’’.

Mă întorc la momentul specific,

ca prin pacific doar să rectific,

fugind de prezentul întunecat,

șubred — lemnul ud și secat.

Vânez iluzii, aud surzii

vorbind și râzând prin poezii;

zilnic zac, zidind zadarnic zidul,

paralizat, zguduit de zgomotul

vocii ce se emană în gândul

unde sensul prinde contur credul,

al fanteziilor netrăite, cu dor

de secunde nesătule — le vor.

Spune-mi cea mai bună poveste,

vestea trăită vrea să existe;

persistă durerea când te închid,

clipind prin becul pâlpâind în vid;

redau ecranul rigid

prin care, printre pleoape, te văd privind.

Nu mai sunt îngerul tău,

Nu-ți voi mai fi niciodată,

Decât o iubire neconsolată.

Te-ai defragmentat între mine şi viață,

Crezând că durerea de tine m-agață.

În firul laic, persistent, o decepție stoarsă,

Te umple macabru cu lopata-n neviață.

In grădina Edenului, permanent devastat,

Am intrat răvăşit/ă de-al nostru impact.

Te-am aprins cu-o scânteie de zâmbet ştrengar,

Te-am lăsat atârnând iluzoriu în ştreang barbar.

Îmi pare rău, aş vrea să înțelegi,

Prin lumea reală navigăm prin poveşti.

Şi e drept, ne-am iubit, pătimaş, nesilit

Dar renaşterea-i ploaie de vis năruit.

Păstrează povestea şi fiorul stârnit,

Alungă narativul de nor mohorât.

Regăseşte iubirea în alt soare mohnit

Sau poate în ceru-nstelat, pripăşit

Pe Calea Lactee prin infinit.

Navighează furtuna ṣi gândul perfid

Ce ne duce în derivă

Pe mine din înger în demon

Şi tu rătăcit.

Vreau să plec, dar unde? Cerul e un acoperiș străpuns,

stelele-i scântei ce îmi păzesc neputința.

Pământul, străin, nu-mi cunoaște tălpile,

pașii mei sunt frunze uscate în vânt, fără drum.

N-am unde să mă întorc,

acasă nu-i decât o idee răsuflată,

un vis neîmblânzit ce nu prinde rădăcini.

Cum să găsesc ce n-am avut niciodată?

Mă gândesc să merg spre nord,

unde gheața mă-ngheață și-mi topește dorința,

sau poate spre sud,

unde soarele e o cruce ce arde visătorii.

Dar oriunde mă uit, sunt o pată de umbră,

un gol ce nu se umple niciodată.

Aș vrea să-mi fac o casă-n nimic,

să ridic pereți din aer

și ferestre din tăceri,

să-mi fac un prag din lacrimi care s-au uscat demult.

Dar cui să-i spun „bun venit”

într-un loc pe care nici eu nu-l recunosc?

Vreau să plec, dar plec degeaba.

Drumurile-s doar iluzii,

un puzzle lipsit de margini.

Poate că locul meu nu există.

Poate că eu sunt locul. Dar nu-mi găsesc cheia.

Vezi tu... știai că știu că nu ești pentru mine

Și ce-a mai mare greșeală a fost să sper că mă înșel 

Vedeam semnale și am ales să le ignor, de drag de tine

Eram atât de prinsă-n visul meu...încât am început să cred...

Că într-un fel îți sunt și eu dragă ție...

Dar m-ai ținut între îndoială și speranță 

... între realitate și dorință....

Ți-am rămas aproape deși am primit frânturi de atenție.

Am așteptat momente ce nu au mai venit vreodată 

Oricât cu drag în suflet te-am sperat 

Dar ai plecat fără o ultimă îmbratișare 

Și vinul promis... un legământ făcut uitat.

În adâncul sufletului am știut mereu că nu ești pentru mine

Și totuși sufletului meu i-ai fost drag

Și am sperat ca atunci când sfârșitul va vrea să vină 

Doar să mă îmbrățișezi o ultimă oară, cald...și-aș fi plecat...

Eram o femeie vie... azi mor zi după zi

În tăcerea ce urlă si doar eu o aud...

Am murit în așteptări că intr-o zi o să mai fie

O clipă pentru un vin și-o-mbrățisare, pierdute în fum.

M-am stins într-o sală de așteptare mult timp

Un fel de iad uitat pe pământ 

Între speranță, uitare, dorință... delăsare 

Între vise neîmplinite și gândul ce doare...

Vezi tu... știam că nu ești pentru mine

Și totuși o clipă n-am încetat să sper

Că vei aprecia că-n viata asta mi-a fost drag de tine

Și la sfârșit imi vei dărui o caldă îmbrățișare...

Fără să o cerșesc atât... fără să-ți cer!.

N-am idee cum se simte în brațele tale o ultimă îmbrățișare 

Dar știu că mi-am dorit din suflet să aflu, s-o primesc

Sănătos mi-am dorit de tine să pot să mă detașez 

Dar n-am contat...nici pentru-atât și asta, încă, doare...

Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății

Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim

Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima

Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu

Închid ochii și sper,

Că nu o să mai doară,

Ai fost și sare și piper,

Și mi te-am pus pe rană.

Și încă mă amuză,

Căci tot de tine scriu,

De ce îmi mai ești muză?

În sufletu-mi pustiu.

Căci tu mi-ai fost și rimă,

Ai fost și făr' de vers,

Te joci cu-a mea inimă,

Nimic nu are sens.

Ai fost întreaga artă,

Ce mi-am imaginat?

Și care a fost ținta?

Când oare te-am creat?

De ce îmi mai pierd timpul?

Chiar n-are niciun rost,

Căci tu mi-ai fost poemul,

Dar oare cu ce cost?

.................................

Rămâi doar plăsmuire,

A minții fulgerare,

O, dulce amintire,

Îmi pui pe rană sare.