Eu mult, tu deloc

Plânge codru și pământul, căci tu ai plecat

Păsările și animale căci tu le iubeai

Erai omul cel perfect puțin păcătos 

Iubeai cu inima nu cu creierul cel întristat 

Îți cântă vioara atât de frumos încât susupina ne încetat 

Unde ești dragul meu bunic nu te vad sub cer albastru de cristal 

Ți-aș da și marea și pământul ți-aș da și steaua de pe cer 

Să mi te strâng o data brațe cu atâta dor ți-o spun eu 

Cu lacrimă in ochii privesc cerul 

Vai mama ce inorat mai e că nu mai iubește nimeni 

Atât de mult pe Dumnezeu 

Erai om bun cu glas de înger atât de frumos îmi cântai 

De o lacrimă pe obraj de fericire îmi curgea 

Aș da și viața sa aud glasul cel frumos in brațe sa mă strangi o dată 🥺de nai mai pleca de langa noi 

Pământul ne primește-n brațe

Când soarele se-adâncește, 

înecat în coșmarul sângeriu aprins

Iar cerul se deschide - 

Mesager sacru în lumea arsă 

Pământul ne primește-n brațe

unde viermele sur

râdea când văpaiele de foc

mistuiau cununa sfântă. 

Pământul ne primește-n brațe, 

însetat de idile roditoare 

pe care Creatorul le zămislește 

din huma renașterii. 

Mă gândesc la clipa-n care

Noi în ochi ne vom privi,

Iar dincolo de culoare

Amintiri vom retrăi.

În ochii mei tu de vei vrea

Pământul să îl vezi

În care, iarăși, ai sădit

Sămânța ochilor tăi verzi.

O îngrijesc mereu, 

Dar ea nu încolțește,

Căci lacrimile mele-s reci

Si inima-i tot rece.

Cândva ea poate va înflori,

De vei fi langă mine.

Ochi în ochi să ne privim

Pentru o veșnicie.

Câte am vrut să-ți scriu, dar m-am oprit,  

Cuvintele s-au stins, în șoapte s-au topit.  

Le-am ținut în mine, ca pe un secret,  

Să nu-ți tulbur sufletul, să nu-ți fac vreun regret.  

Știi, câte nopți am vrut să-ți spun, dar m-am temut,  

Că adevărul meu e prea gol, prea durut.  

Am simțit că tăcerea e mai bună uneori,  

Să nu mai amăgim visuri ce dor.  

În inima mea sunt mii de versuri nespuse,  

Doruri ascunse și vise apuse.  

Dar am ales să le păstrez doar pentru mine,  

Poate-i mai bine așa, să nu te simți prea aproape, prea străine.  

Câte am vrut să-ți scriu, dar m-am oprit,  

Cuvintele s-au pierdut, pe drum s-au risipit.  

Și poate e mai bine, poate așa e sortit,  

Să rămână doar gânduri, în liniște învelit.

Să nu mă lași să mă înec,
Să-mi arăți cum pot să trec
Peste pârâuri sacadate;
Ape dulci, de ce-s amare?

Să nu-ți simt umbra lângă mine,
Să îți simt inima bătând,
Să am curaj să îmi spun „zi-le”
Ce-am trăit, de fapt, în gând.

Căci ape-adânci îmi curg prin vene
Și au gust dulce și sunt pure,
Însă inima "mi-e slabă",
Sunt "defect" de-a mea natură.

Dar totuși cum să fiu defect?
Eu doar iubesc, și-o fac mereu
De-asta să plec? Căci nu-i perfect?
Să-închei un tot căci este-un "el"?

Căci dulci or fi bazine-ntregi,
Dar pierdut poți să te rogi,
Și te rogi în continuare...
Blasfemos rămâi, și-așa moare.

Și-o să-ți strâng mereu în brațe
Al tău trup, adânc, sub mare;
Oricât timp să fiu eșec,
Lasă-mă, vreau să mă înec.

Ploua peste noi cu tunete si fulgere

Dintre noi, doar tu ai umbrela

Pe mine nu m-acoperi desi inima iti cere

Si te faci ca n-o auzi cand urla

Tu mergi in fata mea, eu te urmez

Ca alt drum decat asta nu stiu

Si ma doare tare dar nu pot sa cedez

Ca de nu-s a ta nu stiu ce sa fiu

M-am imbolnavit de la ploaia rece

Ca nu vrei sa m-acoperi nici sa ma astepti

Nu spui nimic, macar sa-mi spui de ce

Ai dat cu tot ce ti-am dat de pereti

Si stiu ca nu raspunzi, imi dai doar tacere

Eu raman in spate, te urmez fidela

Ploua peste noi cu tunete si fulgere

Dintre noi, doar tu ai umbrela.

Ah! Dragoste trecătoare,

Te risipi doar într-o ploaie.

În furtună doar de vară

Sau te rupi doar ca o sfoară.

Jurământul cel făcut,

Dispărut-a de demult.

Verigheta s-a pierdut.

Inima tu mi-ai vândut!

Chiar dacă am juat, întâiul jurământ,

Nu-am să mai vărs lacrimi, jur pe cerul sfânt,

Iubirea, care m-a încălzit întodeauna,

S-a stins, nu-mi poate potoli în piept furtuna.

Iubirea mea , era calmă și discretă,

Tu îmi cântai o doină, pășind încet poteca,

Din cuiburi, te acompaniau experții,

Eu, gustam din plin frumusețea vieții.

Credeam, că ne-am legat doar prin cuvântul dat,

În iureșul vieții cu tine am plecat

Auzeam deja in casă glasuri de copii

Când aveai de gând să-mi spui :

-că nu mai vii-                        

Unde ești tu, cel ce porți in ochi 

flăcări de iubire? cine te-a furat fără de știre?

Știi că iubirea mea s-a frânt în mii de bucățele

Mai pot visa, să pot face ceva din ele?                                             

Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,

Privesc în cerul plin de stele moarte,

Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,

Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.

Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,

Ci doar o tăcere-n care mă pierd,

Un dor ce se naște în miezul negrului,

Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.

O, dacă-ai ști ce-i inima mea,

Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,

Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,

Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.

Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?

Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,

Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,

Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.

Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,

Cu fiecare vers, o speranță pierdută,

Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți

Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.

Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,

Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,

Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,

Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.

O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,

De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?

Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,

O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.

În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,

Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,

Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,

Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.

Pe drumul desfundat de apa

Văzduhului deslănțuit ,

Șiroaile se duc la vale,

Purtând un dor necunoscut .

Așa pe mine ,valul mă duce

Și mă rupe de pământ ,

Sunt străin în orice parte ,

Sunt ca frunza dusă-în vânt .

Vreau să mă întorc la tine ,

Colțișorul meu de rai

Dătător de viață ,mie

Și de cântec și de grai .

Am promis că e ultima poezie

În care eu mă consum pentru tine.

Și așa a și fost. 

Mi-am luat viața în mâini

Și am încercat să trăiesc frumos.

Dar știi cum ai venit?

De fapt, cum vii mereu și pleci?

Dispari tocmai când vreau să fie bine

Și revii când vreau să uit de tine.

Mi-ai cerut iubire pentru ultima oară

Și am acceptat, dar nu mă întreba de ce.

Știam că nu va mai fi niciodată bine

Și că nu vom reveni la ce-am fost ieri.

Nu știu de ce tot vreau să te iubesc

Când tu îmi tot dai motive să te urăsc.

Vii inocent și pleci mereu indiferent.

Iar eu rămân să strâng din urmă

Bucăți din mine pe care le iei fără să vezi.

Tu pleci convins că n-ai făcut nimic,

Iar eu strâng, tăcut, frânturi din "ieri"...

Poate iubirea n-a fost niciodată de ajuns

Când doar unul lupta pentru doi.

Dar nu înțeleg de ce te întorci 

Când timpul nostru, știi bine că de mult s-a scurs

Aș da orice să mă lași în pace...

Nu pentru că nu mai doare.

Pentru că nu mă mai găsesc în acea lume,

Care la început era plină de vise.

Eu n-am zis nimănui de tine

Erai micul meu secret

Mă sorbeai cu fiecare privire 

și mă treceau fiori când te jucai în părul meu...

Eu n-am zis nimănui de tine

îmi era frică c-ai să dispari cumva,

Și când stăteam amândoi, în bucătărie

Veri liniștite departe de lume

cu tine îmi imaginam...

Eu te-am păstrat doar pentru mine,

deși cam toți au observat

că parcă starea mea de spirit s-a schimbat în bine

Ei nu știau că ne iubeam.

Eu eram sigură de tine

N-am mai simțit cu-altcineva,

Ce-aveam noi părea desprins din filme

Totul cu tine era așa de natural.

Și-acum mă-ntreb

La tine, în bucătărie,

Veri liniștite departe de lume,

cu mine ți-ai imaginat?...