Tăcere ta..

Doar noi doi și restaurantul japonez.

Lumina slaba pe masa reflecta fata ta

Îmi spui parca „Mai bine rămâneam acasă"

Unde ne am obişnuit cu liniştea

E parte din noi.

Şi acum suntem puși fata în fata sa vorbim,

Dar nu simt ca merge

Asa ca deschide fereastra,

Poate ne trebuie aer

Ca ne intoxicam cu acesta atmosfera,

Care taie orice chef de viata.

Şi ieşim pe străzile aglomerate de sunete tăioase,

Care tipa la noi ca se dam la o parte

Pentru ca blocam mersul lucrurilor frumoase.

Mergem spre podul ce traversează

Marea de probleme tumultuoase,

Îndreptându-ne spre locul rece

Care odată se numea acasă,

Acum a rămas o neluminata casa

In mine sta un strain . Nu stiu cand a venit , 

Imi poarta pasii-n umbra , zambeste linistit.

Vorbeste-n glasulmeu , dar nu-mi simt vorbele , 

Si-mi tulbura oglinzile , cu umbrele rele . 

Imi spune ca-s prea slab , ca n-am ce sa devin , 

Ca tot ce e lumina e doar un joc meschin . 

Eu strig : ,, Eu sunt acela care-a visat candva ! ” 

El rade sec si rece : ,, Si unde te-a adus , asa ? ” 

Ma tine prizonier in mine , incuiat , 

Cu lanturi de taceri si timp intarziat . 

Dar uneori , la margini de ganduri si zori, 

Aud in mine glasuri ce ard ca niste focuri 

Sunt eu , copilul sincel , cu pieptul ne-mpietrit , 

Ce crede in lumina , in drumul netrait . 

Ma inalt din umbra , ma-nfrunt cu strainul , 

Privirea i-o intorc , si-i rup destinul . 

Se sparge-n cioburi reci , de teama si rusine , 

Iar linistea din mine incepe sa respire . 

Strainul e tot acolo , dar azi , mai mic , mai gol , 

Caci eu nu-s doar o lupta : sunt foc si simbol

Ai fost acolo când plângeam,

Ai fost acolo când eram

Fără putere și credință 

Fără o adevărată esență 

Însă tu m-ai ajutat

Și sufletul l-ai mangâiat

Cu a ta inimă dulce 

Ce sufletul îl conduce

Un suflet pur cu inocență

Strălucește blând în prezență 

Ai fost steaua sclipitoare

Te-am văzut din departare..

Lumina ce sclipea 

Inima mi-o topea 

Bătând din ce în ce mai tare

Am văzut ceva in zare..

A fost liniștea uimitoare.

am scris povesti doar din iubire

ca n am simțit odată amăgire

pana sa pleci tu

pana sa pleci pe alta cale

ai ales o alta vale

ai ales sa te despărți de mine

si sa zici o alta știre

iubitei tale nevăzute

ca ai ascuns-o grav de mine

când soarele era pe cer

si pe mine m ai iubit

tu tot numa la ea te ai gândit

știu ca eu sunt trandafir

si tie tin place mult mirosul de crin

nu te ai înțeles cu ei

cu roșul si cu spinii mei

repede ți-a luat ea nasul

ca eu nu sunt parfumata

cu miros ca ea, de amanta

eu miros a dragoste

a soare si a bucurie

daca tu vrei amăgire

alege te rog  alta iubire

draga iubit

tu m ai lasat

pentru un apus necolorat

pentru soare gri si rece

nu mai ai din ce alege

ti am dat tot si n-a ajuns

doar roșul cu spini aprinsi

asa ca daca vi napoi

sper sa ti curga sangele

pe mainile albe curate

pure, fine, alintate

roșul care e din mine

durerea sa ti o transcrie

si petalele plecate

sa fie din nou trasate

si sa simta iara pace

cand pui tu mana pe ace

si nasul sa nu ti mai uite

mirosul iubirii mele iute

Te-am iubit de la-nceput, 

Intr-un mod cum n-am crezut.

Tu mai stii cand ne plimbam?

Mai mereu te urmaream,

Cu privirea te iubeam.

Si acum simt tot la fel,

Mai intens, la alt nivel.

Cateodata ma gandesc:

"Ce bine e ca traiesc"

Ca s-apuc sa te privesc, sa iti spun cat te iubesc.

Esti un lucru minunat,

Nici nu mi-am imaginat,

Ce aveam sa devenim,

Si cat o sa ne iubim.

De micuti ne-am cunoscut,

De mi-ai fi spus, n-as fi crezut,

Ca peste ani o sa devii,

Al meu iubit, al inimii. 

Te-ai dat spre răstignire,

Spre-a noastră mântuire,

Crucea în spate ai purtat,

Din Iad spre Rai ne-ai înălțat.

Pe Golgota tu răstignit,

Multe Doamne ai pătimit,

Iar celor ce te-au prigonit,

Păcatul nu le-ai socotit.

Cu mult suspin și cu durere,

Maica Ta privea -n tăcere,

Alăturea și Ioan sta,

Și o îmbărbăta.

Iar scriptura s-a împlinit,

Iadul cu moartea ai zdrobit,

Și - a treia zi Te-ai ridicat,

Hristos a înviat!

Crucea aceasta, lemn sfințit,

Semn creștinesc a devenit,

Noi când cu ea ne însemnăm,

Pe cela rău îl alungăm.

AUTOR: Rada Maria 6D 

Domnule doctor, mă doare un nerv,

Chiar in călcâiul lui Ahile.

Îs ingrozit cumplit de moarte... serios!

Şi Dumnezeu e îngrozit de mine...

Ah! Şi măseaua minții a străpuns

Acut din falcă prin obraz

Şi-acum îmi palpitează ochiu-nchis

Şi m-amețeşte-un iureş de cromatic nărăvaş.

Nu înțelegi?! Dă-mi un diazepam!

Te rog....frumos! Căci nuuu maaai pooot...

Sunt copleşit... şi parcă simt ceva calamitos,

muşcând brutal din nervul vag.

Esti prizoniera marginilor albe,

Închisă-n rânduri verzi de primăvară

Când din tăceri răsar uitate salbe

Și muguri grei pe ramuri se coboară

Din fiecare mută imbrăţisare

Înfloresc secrete sub lumina lină

lar pasii tăi, pierduţi în asteptare

Se nasc din nou din propria lumină.

Dar dincolo de rime si de versuri

Când linistea din urmă se destramă

Iti regăsesti pierdutele întelesuri

Si sufletul la sine se recheamă.

La mal de apă moartă, nu incetam să plîng,

Mă tot certam cu soarta, nu am putut s-o-nving

Rămasam unul singur, la mal de apa rece,

Corabia ta pleaca… și eu o las să plece…

Tresar sub talpă-mi stropii, ce adineauri sus,

Se intreceau cu norii, ce se-ndreptau spre'apus,

Si dupa spate’mi apa, cea moartă și cea rece,

Ea pleacă după tine și eu o las să plece…

Eu nu mai pot iubire, și ura nu mai pot,

Pașesc pe stropi de ploaie, in zgomot de clopot,

Si gura-mi se usucă și ochii o să-mi sece,

Si-n apă’mi pleacă anii și eu ii las să plece. 

Uneori simt că trăiesc
ca într-un cronometru stricat,
merge, dar nu spre nimic.
Numără pașii mei prin casă,
cuvintele nespuse,
și momentele în care n-am putut plânge
că era cineva de față.
La final,
când se oprește,
nu țipă.
Doar tace.

Fii tu vesel,

Nu fi trist.

Bucură-te că trăiești,

Bucură-te că în satul  natal locuiești.

Tristețea într-o parte,

Veselia e prezentă.

Când e totul bine,

Și totul se primește.

O noutate bună te înveselește,

În ochi lumina-ți strălucește.

Vesel dacă tu ești,

Cu mult mai bine trăiești.

Când ești vesel tu,

Nu vezi nicio problemă.

Din orice problemă grea găsești ieșire,

Când ești vesel cântecul îți cântă.

Și nimic rău nu mai contează,

Când ești vesel ajungi de la pământ la cer.

Ești vesel până la a șaptea cer de bucurie,

Că ai totul și ești vesel.

Și ești mulțumit lui Dumnezeu.

Că existi pe acest pământ.

Ești mulțumit de casă,

De pâinea ce o ai pe masă.

Ești fericit și vesel,

Ca nimeni nu poți fi.

Pentru că ești vesel

Și  tristețea nimeni nu-ți va o dori,

Că ești vesel și nu-ți contează:

Ce oră e acum,

Unde tu te afli,

Și unde te vei afla,

Acolo unde cântă muzică.

Unde pasărea măiastră,

Îți cântă sub o streașină.

Cine este trist și supărat,

Numai nu tu,

Unde soarele-ți zâmbește,

Și unde norii nu-ți plâng.

Și doar ți-e important,

Cu cine ești cine e alături,

de tine.

Ce mândrești că ești vesel ci nu trist.

Că viața-i  una și trebuie,

să o prețuiești.

În viață totul o să reușești,

Vei fi vesel la infinit.

În trecut, la prezent și în viitor.

Că totul este înainte,

Nu uita să ții minte, ale mele cuvinte.

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

"Fii tu vesel nu fii trist."

Iarna se așază peste lume

ca o scrisoare albă,

scrisă cu respirația cerului.

Orașul devine mai tăcut,

un gând limpede

înfășurat în frig.

Ninsoarea cade

pecum o rugăciune lentă,

iar străzile -

artere de lumină stinsă -

învață din nou

sensul așteptării.

Ferestrele ard blând,

ochi calzi ai serii,

în spatele lor

timpul se frânge

în felii de bucurie:

mese simple

râsete care dezgheață

anul obosit.

Sărbătoarea nu e un obiect,

ci o stare de gravitație:

ne trage unii spre alții,

ne adună din risipire.

Cuvintele devin mai rare,

dar mai adevărate,

ca aurul decantat din tăcere.

Copilăria revine

cu pași de zăpadă proaspătă,

iar părinții poartă în priviri

epitete de liniște și grijă,

o iubire veche

ca iarna însăși.

În noaptea aceasta,

frigul rămâne la ușă.

Înăuntru, inimile ard

ca niște felinare fragile,

dovedind că bucuria

nu încălzește lumea,

ci o face locuibilă.