NOBELUL PENTRU LITERATURĂ. Academia Suedeză va anunţa doi câştigători ai premiului

Mai are rost să cred în vise

ce s-au pierdut pe drumuri reci?

Când tu, cu gânduri interzise,

ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?

Mai are rost să număr ploaia

pe geamul care nu te știe,

când tu ți-ai aruncat odaia

din suflet, fără să îmi scrii o poezie?

Mai are rost să-ți fiu lumină,

când ochii tăi privesc în jos?

Să sper că vântul mă adună

într-un destin deja întors?

Poate că nu, poate că da...

dar dacă vrei să știi răspunsul,

nu mă-ntreba de voi uita—

ci vino tu, să vezi apusul.

Într-o viață de om, pasager, întâlnești tot felul de oameni, călători ca și tine printre luminile și umbrele vieții, dar numai câțiva îți vor atinge sufletul și le vei purta pentru totdeauna, marca...

Un asemenea om, pentru mine, a fost Domnul Drăghin, directorul liceului meu, un domn desăvârșit prin eleganță și prezență, de o cultură și elocință cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, cu-adevărat o lumină într-o epocă întunecată, care știa, prin vorba sfătoasă, domoală și dulce, că poate schimba destine.

Aproape că ajunsesem să îmi doresc să fac vreo boacănă zdravănă, fie chiar și numai pentru a fi urechiat de vreun profesor în compania acestui domn!

Cum să-l descriu în câteva cuvinte, succinte, dar revelatoare, pe Domnul Drăghin? Foarte greu, într-adevăr o misiune imposibilă! Dar am să încerc, întrucât, astăzi putini își mai amintesc de un om, care a însemnat câteva generații cu învățătura, calmul și generozitatea sa.

Domnul Drăghin era un bărbat înalt, subțirel, cu păr grizonat, cu ochi albaștri mari, blânzi și luminoși, cercetători îndărătul unei perechi de ochelari cu rame subțiri, aurite. Avea un zambet clar, care sublinia o discreție dată de o cultură vastă, pe care nu o etala în mod evident, din contră, la el elocința cărților citite într-o viață, venea natural, precum o respirație ușoară și senină...

Îmi amintesc de eleganța Domnului Director, pe care o emana prin însăși prezența lui, se purta întotdeauna îmbrăcat la patru ace, dar fără a fi ostentativ, cum să spun, sunt unii bărbați, cărora costumul și cravata le șade bine în mod natural, nu dau semne de stânjeneală, nu se simt stingheri, ci umplu încăperea cu sufletul, sau cel puțin așa mă simțeam eu in prezența lui...

Purta mai întotdeauna, un costum gri, din tweed englezesc, tăiat simplu și care îi scotea, subtil, înălțimea în evidență, purta întotdeauna o pereche de pantofi din piele neagră, cu șiret, pălărie de fetru negru, iar pe vreme nepotrivnică, un taior bej, însoțit de o eșarfă de mătase bleumarin și mănuși fine, tot din piele neagră. Ținuta îi era completată de o servietă simplă din piele neagră și o umbrelă subțire cu mâner de baga și capăt argintat, țin minte și acum liniștea care se lăsa pe holurile liceului, hărmalaia încetat imediat, la auzul ecoului lăsat de vârful cel argintat al umbrelei Domnului Director...

Și îmi mai aduc aminte de o întâmplare cu profesoara mea de limbă și literatură română, care îmi notase pe nedrept o teză de semestru.
Fiind nemulțumit de verdictul necruțător, care avea să-mi strice irevocabil media, m-am dus la secretariat și am solicitat o audiență la Domnul Director.

M-a primit cu bunătatea-i obișnuită, mi-a ascultat păsul, mi-a citit teza și a admis subevaluarea ei.
A chemat-o de la oră pe doamna de română și i-a cerut explicații.
Doamna a motivat nota, spunând că mi-a scăzut două puncte pentru scrisul neciteț și aproape imposibil de descifrat.

Domnul Director a zâmbit ușor și, cu acea blândețe fermă ce-l caracteriza, a spus că un punct în minus pentru scrisul neciteț era suficient.
Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus domol:
„Pe viitor, încearcă să-ți îndrepți scrisul... afară doar dacă ai de gând să urmezi medicina.”

N-am urmat medicina și n-am putut să-mi îndrept scrisul, care tot neciteț a rămas…
Dar am îndurat mult mai ușor nedreptățile punctelor în minus la toate lucrările și tezele de la română care au urmat, amintindu-mi, la fiecare notă încasată, de umorul fin al Domnului Drăghin.

Ei bine, altă dată, am chiulit cu toată clasa de la ora de biologie.
După ce am făcut o chetă riguroasă, noi băieții, ne-am dus la o terasă din apropierea liceului, am unit vreo trei mese și ne-am pus pe bârfă, în compania unor cinstite sticle de… suc.
Uite că nu-mi mai amintesc cum se numea piș-tronada aceea cu gust anemic de lămâie, dar sticlele ei semănau tare mult cu cele de bere servite pe terase.

Evident, a doua zi s-a iscat un scandal cât… liceul!
Profa de biologie ne-a pârât Directorului că am chiulit de la oră, lăsând-o cu buza umflată, și că ne-a văzut pe toți beți-mangă, lălăind pe terasă în compania altor bețivi și făcând liceul de rușine în văzul întregului oraș!

A urmat careul cu tot liceul și tot corpul profesoral adunat în păr, perdaful încasat de la Domnul Director și rușinea aferentă de „după”, privirile reprobatoare — din partea profesorilor — și de admirație sinceră — din partea altor băieți, de la alte clase… căci n-am fost niciunul nebuni să admitem că nu a fost bere, ci… piș-tronadă!

Mult mai târziu, după facultate, am urmat o carieră scufundată în cifre, ba chiar, la un moment dat, prin prisma experienței acumulate, am ajuns, timp de un an, să activez ca profesor la o post-liceală din oraș.

Domnul Drăghin trecuse de mult către alte orizonturi, fiind regretat de un întreg oraș, iar eu m-am aflat predând unei generații, cu drag și aceeași abnegație pe care am învățat-o de la un Om care, prin însăși existența lui, a reușit să „atingă” mințile și sufletele unor generații.

Trebuie să vă mai spun, chiar cu mândrie, că Domnul Director Drăghin nu mi-a fost numai mie Director, ci și ambilor mei părinți, dar și fraților mei…

Ningea cu fluturi violet
Dintr-un sipet cu ametiste
Și-n stoluri, note triolet
Țâșneau din clape fanteziste.

Ningea cu fluturi violet
Și mâna-mi tremurând întinsă,
Se-aventura la șevalet,
Să-ți zugrăvească fața ninsă.

Ningea cu fluturi violet
Nămeți pe degetul meu mare,
Ce pe chitară-n flajolet,
Șoptea numele tău de floare.

Ningea cu fluturi violet
Omăt de iriși în grădină
Și unui suflet incomplet,
Tu-i erai singura lumină.

Ningea cu fluturi violet
Peste liliachii ruine
Și-n orice gând al meu secret,
Ningea potop. Ningea cu tine.

A-ți plecat în lumea largă

Vă întreb cum este în ea?

A-ți uitat de casa voastră?

Nu vă este dor de ea?

Sunt momente când vă este dor

De amurgul din prdvor,

De soarele-n  răsărit,

Când  liliacul a înflorit?

Privesc norii  ce fug vinovați 

Sunt ca voi înstrăinați 

Ne lasă câmpia uscată 

Și dorul după voi în poartă.

De-ar fi ca gândurile mele

În plasa timpului să-ți prindă urmele,

Ți-ar mângâia visarea,

Ți-ar răsplăti răbdarea,

Te-ar săruta cu patos

Să uiți al vieții curs,

Ți-ar desena iubirea pe-o așchie de os

Să-ți amintească zilnic de al ei parcurs.

Și-așa, tăcută....visând la tine,

Pictez în minte ale noastre destine,

Privesc melancolică un ieri când te-am cunoscut

Și-un mâine de demult când m-am îndrăgostit.

Te caut de când mă trezesc

Te caut în timp ce mă îmbrac,

De parc-ar fi să te-ntâlnesc

Chiar de știu,  că nu se va-ntâmpla..

Te caut în fiecare melodie ce o ascult

Pare să îmi vorbească despre tine.

O fredonez și uneori o cânt

Poate-o auzi și ai vreun gând spre mine...

Te caut în aerul ce îi respir

Mi-adie ca o mângâiere de la tine 

Te caut din noapte până-n zori

Dar ești mult prea departe pentru...mine

Te caut. ...și totuși vreau să mi te uit

Pe tine cel ce zâmbetul mi-ai stins

Fără să ai vreo remușcare

Că te purtam în suflet c-un dor aprins.

 .........................................................

Te-aș căuta.. poate ne-om regăsi..

Cumva să ne schimbăm trecutul.

În doi la un pahar de vin

..Ore să ne pară minutul.