Tărâm necunoscut

N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul,

Caci auzind despre frumosul ei parfum,

Gandindu-ma la un liliac de vara,

Am luat un puiet in ajunul Craciunului,

O creanga vestejita,infipta intr-un ghiveci ce era,dar,

Puteam sa simt deja,ascuns in spatele cojilor de portocala,

In aburii vinului fiert,fantoma florilor albe.

Ma uitam la acel arbust,cum o mama se uita la copilul ei,

Cu o lumina ce se varsa asupra sa,pana ce creste,

Pentru ca mai departe flacara lui sa o incalzeasca.

Si pe masura ce zilele treceau,se rupeau file din calendar,

Puietul a crescut si cum primavara a spart zidul de gheata al iernii,

Am scos ghiveciul in fata casei sa asculte:

Cantecul pasarilor ce soseau de dupa hotarele de nicaieri,

Ploaia mocnind cum cade pe asfaltul uscat,

Adierea vantului atunci cand albastrul cerului se innegreste,

Zgomotul masinilor nervoase ce se intorceau acasa...viata.

Intre timp cate un mugur incepea sa creasca,apoi mai multi,

Pana cand intr-o seara de aprilie,cand luna a rasarit din praf de stele,

Si arunca spre pamant cu unde aurii de satelit,

In acea lumina,se vedea cum iese singura,timida si verde,o frunza,

Apoi mai multe,pana cand n-am putut sa le mai numar.

Insa ceva in mine se schimbase,asa cum intr-o zi insorita vine furtuna,

Si totusi,cumva micul arbust isi pierduse insemnatatea.

Prea ocupat ducand o viata de om,treceam pe langa ghiveciul din fata casei,

Precum raul de pietre ce isi vede de cursul lui.

Aparusera si primele flori odata cu sarutul cald al verii,

Albe,ovale,le priveam de la fereastra in timp ce scriam aceste randuri,

Vedeam cum oamenii se opreau sa le miroasa,cum se aplecau,

Sa rupa cate o floare sa-i poarte parfumul acasa,

Dar ceva in mine se opunea;ma impacam cu gandul ca mai tarziu,

Voi iesi si am sa simt mireasma florilor,dar nu s-a intamplat niciodata.

Era deja mijlocul lui august,

Acum frunzele nu se mai vad de flori,

Puteam sa simt in aer prospetimea lor de cum deschideam fereastra;

Era ca o chemare,a unei voci angelice venita din inima muntilor,adanc in padure,

Ce te indeamna sa te detasezi de tine,sa plutesti in urma ei,

Ca sa ajungi pe malurile unui lac de safir,in mijlocul unei paduri de brazi.

E locul unde te-ai nascut,pajistea viselor tale intrerupte,

Simti cum ultimele particele din tine se duc departe in zborul fluturilor,

Te simti atras de adancurile apei si te afunzi tot mai adanc,

Si pe masura ce cazi vocea se aude din ce in ce mai infundata,

Pana cand nu o mai auzi deloc si te trezesti din vis.

Eu nu am raspuns chemarii,nu pot spune ca am refuzat-o,dar am amanat-o,

Si o amanam de fiecare data.

Un fior rece am simtit la venirea lui octombrie,

De parca auzeam tipetele unei fiare cum se stinge,

Natura sangereaza si isi varsa ultimele lacrimi inainte de a deveni rece.

Niciodata nu stii cand vine sfarsitul,

Cand auzi pentru ultima data vocea unui om mort.

Azi mi-am amintit de acea voce angelica si cat de mult insemna,

Cum poate o iubire simpla,dar pura sa ajunga doar franturi,

Ce vor muri odata cu ultimele flori de iasomie...si doar o floare a mai ramas,

O ultima chemare slaba;de aceasta data am raspuns,

Mi-am umblat picioarele goale prin bruma ierbii,pana in fata casei,

Unde un ghiveci pe jumatate spart,tinea loc unei plante uscate,

Asemenea unei buruieni pe care urma sa o smulg.

Acolo am simtit ultima suflare a naturii,

Cand floarea uscata din palma s-a sfaramat si s-a lasat dusa in bataia vantului,

Lasand in urma firmiturile unei dorinte...si vocea a murit de tot.

N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul.

Always a devil, never a God.

Always helps, never the helped.

Always the hurt, never the fixed

Always the poet, never the art.

Always listen, never the sound.

Always too much, never enought.

Always a friend, never the best.

Always a choice, never the first

Always the wrong, never the one.

Always a star, never the moon.

Always trying, never the changed.

Always wear makeup, never fine.

Always the writer, never the book.

Trying to love, but never the loved.

Always watching, never the watched.

Always trying

But they're still not proud.

Always a ghost, never alive.

Always tired, never happy.

Doing your best 

When you fall apart,

But they are they

And they're never proud.

Always good

When they fall apart

And always a demon

When they are fine.

Always hunted, never at pace.

Always the bad, never the good.

Always hoping when they are lost,

Lost in silence and falling apart. 

Saying you're fine

When they ask. 

Always bleeding, never the seen.

Always a chapter, never the book.

Always the loving, never the loved.

Always the hated, never the understood.

And this is my story

When theirs begin.

„Viața este atât de frumoasă”

Mă gândesc plimbând în parc,

„Însă lumea e prea nervoasă”

A câtă oară eu remarc.

Tot e sur și monoton,

Și în inima se pare:

"Doar tu ești raza de lumină"

În această îngropare.”

Trecând pe lângă oameni,

Aștepți doar bun și iubire,

Dar în schimb primești,

Indiferență și dușmănie.

M-am torturat cu gânduri dure,

În care m-am pierdut ca printre dune,

Fiind un trecător străin din lume,

Trecută pe lista celor bune.

Dar sub această mare plânsă,

Cu insule de nori cuprinse,

Am văzut cum fulgi de nea schițau

Piruete sub lumina slabă.

Și iată, mi-am amintit de tine,

Un zâmbet îți pălea ușor, în fine,

Pe buze roșii, rotunjite,

Care încă mi-au rămas întipărite.

„Mi-e frică…”
Mi-e frică de eșec,
dar și mai mult, mi-e frică
să nu fiu văzută atunci când cad.
Mi-e frică de tăcerile dintre oameni,
și de ale mele.

Mi-e frică de singurătate,
de golul care stă în cameră
chiar și când nu sunt singură.

Mi-e frică să nu fiu iubită —
așa, pe bune, până la marginea mea.

Și totuși, iubesc.
Iubesc cu mâinile tremurânde,
cu ochii care au văzut prea multe plecări.
Iubesc ca o flacără care nu cere nimic,
doar să nu fie stinsă.

Mi-e frică de trecut,
că o să-l port mereu ca pe o haină grea.
Mi-e frică de viitor,
că o să fie prea tăcut ca să-i înțeleg pașii.
Mi-e frică de mine,
când sunt singură cu gândurile mele
și ele nu mă iartă.

Dar scriu.
Și poate, scriind,
mă adun
vers cu vers,
respirație cu respirație,
eu cu mine.

Poți să spui că mi-a fost dor în partea stângă 

Că-mi apăreai ca un nebun pe stradă

Mă simțeam bipolară fară tine 

Al meu psihopat , cu ochi plini de ceață 

Psihiatrie suflet pentru mine 

Unde scriam cu linii pe pereți 

Și mă rugam sa te-ntâlnessc pe tine 

Iar după ce am făcut am înțeles 

Calvar din coșmarul ,sufletului meu 

Cu răni , pustii , și venele tăiate 

Nu știam că ochii tăi omor 

Omoruri , la-nceput de noapte 

Demon adânc,profund , și slujitor 

Cu chip de om , și corpul tău de piatra 

Cu capul gol , și inima-n ceață 

Dragostea ta, otr

ava pentru mine

N-am de gand sa-ti ies in cale

Chiar de vezi din departare

Ca te-astept cu rabdare

Am tot stat si am gandit

De ce am de suferit?

De ce sa astept intr-una?

Si sa tot sper ca nebuna..

Ca o data ai veni

Bucurie inimi

Sa imi faci si sa nu pleci

Niciodata sa nu treci

Linia din departare

Ca iubirea mea, moare

De te-ntorci fara sa mi spui

Numele cui vrei sa-i pui?

Si de nu mi-l dai mie

Nedat sa fie, o vesnicie 

daca nu vorbesti de ea

timpul isi cerne nisipul

...un fel de ceata isi aseaza tabara

in amintirile tale

daca nu vorbesti de ea

vei pasi pagan in vise

uitarea iti va rescrie povestea

Daca nu vorbesti de ea

trandafirii vor sopti cu mireasma lor

A fost odata ca niciodata

...iar tu sfasiat de amurg vei sfarsi

adulmecand confuzii..

orb pe calea orbilor

Daca nu vorbesti de ea

    Lipsit de substanţă,
    gol, tânjesc după tine,
    să mi te cuibăreşti,
    în sufletul meu absent, 
    albastru, hoinărind,
    în petice de viţă de vie...
    
    Şi-am să mă-ntorc, 
    vin vechi înnobilat,
    pe buzele tale însetate oricum, 
    de parfumul trupului meu, 
    obosit în praful uitării, 
    obosit de-atâta drum...

De ce alegi să te consumi

În loc să-ți vezi de drum?

De ce la gânduri te supui,

Când viața-i plină de parfum?

În loc să numeri nopți și ploi,

Privește zorii care vin.

În loc de griji, să pui culori,

Căci timpul trece, și-i puțin.

De ce îți lași sufletul greu

Să poarte umbre de-ndoială?

Privește cerul larg și-albastru,

Și fă-ți din vis a ta petală.

Alege drumul luminos,

Lasă-ți inima să zboare.

Luptă să fii mereu frumos,

În lume, soare după soare.

Fiecare poză în care regăsesc o fărâmă din tine

Și portretele tale ce mă înfățișează pe mine 

Mă duc cu gândul la flori.

Flori ce poarta rochii ca ale tale,

Flori cu miresme dulci, îmbietoare,

Flori cu parfumuri ce se aseamănă puțin 

Cu aroma din al tău cămin..

Iar în a ta casa, vai, ce mirare, 

Iși fac veacul cesti ca ale mele 

Care păstrează cu sfială urmele

degetelor mele.

Și tablouri care privite cruciș

Ascund în îndepărtatul luminiș

o strălucire a chipului meu

ce o vad pe a ta față mereu..

Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut

Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă 

Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul

Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină

Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări

Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele

Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde 

Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie 

Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește

Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii

Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi