Scriu...

Azi dăruiesc absența mea ca pe un parfum rar 

Celui ce n-a știut să-mi prețuiască prezența 

Îl las pradă tăcerii ce mi-a oferit-o în dar

Atunci când un cuvânt frumos ar fi făcut diferența.

Nu mă răzbun... e-un gest final și simplu

După furtuni am închis ușa sufletului cu blândețe 

Las urma stiloului meu să-i amintească totul... 

C-am fost candva îmbrățișați.. într-o poveste.

Stau pe gânduri şi privesc picăturile cum se lipesc de geam.

Aș ieși un pic în ploaie, poate mă spăl de gânduri și tristețe...

Natura plânge și parcã mă-ncearcă și sufletul meu

Dar e doar o stare.....Şi-aşa, ca și ploaia, va trecel!!!

Mă întreb cum oare-ar fi!?... pentru o clipă de-ai reveni?...

Probabil ochii obosiți, nici n-ar clipi....

Dar sufletul cum oare totul ar gestiona 

Cu-atâta dor ce-a strâns în urma ta?...

Tăcerea m-a făcut să înțeleg că nu e vina ta

Tu ai fost cum ai fost... așa ai fost mereu...

Din noi doi... doar eu am fost problema

Te vedeam special, îmi erai drag... știu!... sună a clișeu...

Te-am iubit... chiar de niciodată nu ai fi vrut să știi asta,

Pentru că nu-ți puteai asuma responsabilitatea iubirii mele...

Deși nu de multe ori știai!... când erai aproape și prea aproape,

Cum inima bătea fioros de tare când eram în aceeași încăpere...

Te-am iubit...chiar si-atunci când timpul ne-a devenit dușman 

Și distanța dintre noi și-a pierdut pașii, in nemăsurate tăceri...

Te-am iubit... deși doar m-ai învățat cum oamenii te-aruncă

Când din senin au valori morale... și te lovești de ei ca de-o stâncă...

Și-am strâns doar deziluzii și dezamăgiri 

C-am avut așteptări prea mari de la tine

De dor, doar eu știu, cât am sperat că-ntr-un târziu,

O minune ai face, și-ai încerca durerea despărțirii s-o ții departe de mine...

Scriu din nou, a nu știu câta oară

Și singură-mi fac sufletul să doară.

E-a nu știu câta poezie scrisă

Poveste-n versuri atât de tristă...

Atâtea lacrimi închinate-n van

Şi nici știi... nu bagi de seamă

Că sufletu-n mine se destramă

Și inima-mi.. bate cu teamă.

Atâtea simțuri stinse de lacrimi aprinse,

..lacrimi fierbinți ce curg pe obraz

În nopţile lungi, de dor incinse

Cu speranțe ce-mi țin incă... sufletul treaz

#winedrops #onewinewoman #unpahardepoezie

Acum, cand privesc in spate, la ultimul an

Ce l-am început sperând la un alt final

Așteptând să se întâmple o minune

Să ne revedem la un vin impreuna...

Azi îmi e clar ...a fost doar o nebunie

O poveste despre care mai scriu cate-o poezie.

Privesc in urmă...se simte că la mine n-ai ținut 

Doar nepăsare infinită pentru mine-ai avut.

Azi nu mai știu ce simt, nu știu ce sa cred,

Știu doar cu stiloul în cuvinte sa te creionez,

Îmbrățișarea ta îmi e inspirație,

Vinul tău, muză pentru creație...

Scriind, doar asa mai pot schimba sfârșitul 

Indulcind în acest fel trecutul,

Să uit ce mult la tine am ținut 

Să uit în lipsa ta ce mult am suferit.

De Anul Nou...nu ti-am zis un "La multi ani"

E anul când scrisul e tot ce mai am

Un alt an fără vin, fără tine...un nou început,

Anul in care femeia ce te adora...s-a pierdut

M-am tăiat într-un pahar

În care vinul tău a curs cândva.

L-am pătat cu sânge cald.

.... Era paharul meu preferat...

Instinctiv am vrut să iau

Un bandaj să mă pansez,

Dar m-am răzgândit... căci curge

Și-asta înseamnă că...trăiesc.

Și l-am lăsat să mă păteze.  

Un moment oarecum fericit...

...Poate această cicatrice,

Va fi semnul c-am trăit.

Știu că va veni momentul 

Când nu va mai curge nimic, 

Dar până atunci îl las să picure 

Și nu mă voi mai împotrivi. 

Căci cioburile lăsate în urmă 

Sunt semnul că am existat. 

Și doar eu știu că acest dezastru

Era paharul meu preferat...

Pe jos, doar cioburi și sânge 

Ce rulează un film întreg. 

Cândva poate le voi strânge 

Azi, vreau doar .. să meditez.

Că mi-ai fost drag... nu mai contează 

...Tu nu m-ai vrut in viața ta

Și-am obosit să trag să văd că-ți pasă 

Cât să mai bat la ușa ta?...

E decembrie pentru a 3- oară 

Sufletu-mi spune să te-aștept 

C-o sa revii c-un vin ultima oară 

De-ai ști ce dor imi e să mă îmbăt...

............................................

M-am tăiat intr-un pahar

În care vinul tău a curs cândva.

Și mi-am dat voie să fiu slabă,

Lacrimile să-mi alunece pe barbă.

Mi-am dat voie să fiu tristă,

Să-mi fie dor de al tău vin.

Am obosit să tot fug de batistă 

Vreau doar să plâng!... mi-e sufletul prea plin.

Pe rafturi reci se cerne praful serii,

Când intri în farmacie copleșită,

Căutând un simplu leac contra tăcerii

Și un plasture pentru o inimă rănită.

Acolo unde stau flacoane aliniate,

Iar chimia promite-un răspuns instant,

Nu se găsesc remedii pentru anume șoapte,

Nici prafuri de uitare pentru cel plecat.

Medicamente de iubire de-ar exista,

Aș lua o pastilă, căci inima-mi moare...

Aveți ceva de dor? Două cutii, de mi-ati putea da,

...De când el a plecat, orice gând doare.

Farmacistul privește lung și spune încet,

Că pentru o așa durere n-are leac pe raft,

Niciun ceai și nicio pastilă n-au efect,

Când timpul este singurul remediu indicat.

Rețeta este goală, diagnosticul e clar:

O lipsă grea și cronică de pași și de cuvinte,

Plătesc cu lacrimi calde acest bilet amar

Și plec purtând în suflet aceleași dureri crunte.

Așa că strâng în pumn amintiri nuanțate

Și bandajez cu dor suspinele din piept,

Sperând că rănile vor fi cândva uitate,

Chiar dacă azi încă îl caut și-l aștept.

Nisipul curge lent în clepsidra din piept,

Iar timpul coase rănile lăsate-n urmă,

Fără prospecte vechi și fără tratament,

Când dorul ca o boală încet se mai consumă.

Pășesc în noapte, farmacia se închide în spate,

Iar pașii mei răsună stingher pe trotuar,

Trăind cu speranța că, dincolo de toate,

Voi învăța în timp de tot să-l pot uita...

Ai fost candva cumva ceva

Nu stiu a defini

Ceva cumva candva era

Esenta de-a iubi.

Acum esti tot asa ceva

Dar invers in a fi

Ca de era ceva candva

Cumva puteam zambi.

Cumva ceva nimic n-a fost

Candva sa-mi amintesc

'N-al vietii curs cumva cu rost

Ceva sa retraiesc.

Am fost candva cumva ceva

Un soare-n intuneric

Candva am luminat o stea

Traind ceva feeric.

Acum sunt tot asa ceva,

Dar inversul trairii

Candva, cumva voi lumina

Din flacara iubirii.

Miriam - Doua Umbre

#DouaUmbre

Mă plimb prin mine însumi ca printr-un oraș ars,

Cu străzi ce duc spre tine dar nu mai au întors,

Iar dorul, hoț de sânge, mă ține-ntr-un popas

Unde nici moartea însăși n-ar vrea să mai fie.

Și mintea mea, o fiară crescută-n colivie,

Își mușcă propria tăcere, flămândă de trecut,

Îmi șoptește că exiști, apoi mă sfâșie,

Că poate tu nici nu mai știi dacă mai exist.

Iar tu...

poate trăiești simplu, fără să știi că ard,

Fără să știi că noaptea îți poartă numele-n dinți,

Că eu mă sting metodic, poetic și absurd,

În timp ce tu exiști… sau poate nici nu mă simți.

Și cât mai trece timpul?... o întrebare mută,

Un cerc fără de margini, un drum fără destin,

Eu bat la ușa ta, dar lumea-i surdă toată,

Iar tu… ești doar tăcerea unei lumi ce numai aparțin.

În noaptea lungă, plânge luna-n taină,

 Pe ramuri vechi adoarme câte-un dor,

 Iar vântul țese, ca o albă haină,

 Tăcerea unui vechi și blând fior.

Se scurge timpul peste iarba rară,

 Ca apa lină peste-un prag de lut,

 Și fiecare stea, venind de-afară,

 Aprinde-un vis pe care l-am pierdut.

În noaptea lungă, cerul mă ascultă,

 Cu mii de ochi ce tremură-n senin,

 Iar inima, de-atâta cale multă,

 Se-ntoarce iar la primul ei destin.

Și dacă seara-și strânge stelele aproape,

 Ca pe un roi de gânduri fără glas,

 Eu îți aud tăcerea dintre pleoape,

 Mai vie decât orice bun rămas.

Rămâi așa, lumină dintre astre,

 Cu chipul blând și ochii de izvor,

 Că-n serile tale toate clipele noastre

 Se fac eternitate dintr-un dor.

Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,

Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.

Strugurii copți, în coșuri se adună,

Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.

Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,

Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.

Miros de pământ umed, de fân și de mere,

O simfonie-n aer, ce inima o umple.

Soarele-apune, cu raze de aur,

Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.

Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,

O poveste-n culori, de o frumusețe rară.

În tăcerea suferinței lui găseam alinare 

Fiecare vorbă nerostită, mă îmbrățișa cu iubire

Pentru un moment, nu a trebuit să te rog să mi te deschizi 

A venit totul de la sine,

Dar vezi tu, m-am entuziasmat prea tare,

Iar așa mi-ai scăpat printre degete.

Pentru un moment, te-am avut al meu 

Și tu știi asta. 
Amândoi și o simțim.

Mi te vei mai deschide tu oare 

Chiar și când mă arunc în brațele tale? 
Cred că am mare nevoie de tine

Mai mult decât aș admite asta.

În propria-mi suferință 

Găsesc inspirație când gândul meu zboară la tine

Mă simt mai puțin singură 

Când îmi lipesc urechea de pieptul tău 

Iar bătăile inimii tale bat neîntrerupt 

Și respirațiile ni se sincronizează 

Știu sigur că suferința se diminuează 

Iar singurătatea nu mai există.

Ofilit acum o floare

Şi tu taina mea cea mare

Mai săruți al lunii soare

Şi mergem călare

- Albiniță, eşti tare rece

Trei vrăbiuțe te-ntrece

Și te zbați în concretețe

Să nu te mănânce!

- Oh, domnule! Ai dreptate!

Vrabiile-s rele în cetate

Mă alintă "Frustrate"

Căci pun capul jos.

Dar acum vreau amor

Un trandafir

Rupt de spini să nu mai doară

Căci sângele tău e la mine

Și te-am rănit pe tine

Dulcele meu alburiu-roșu.