Să mă sting ?
mi simt a mea respirație întretăiată,
Aud ale tale cuvinte tari,
Respiră, inspiră, strigă ceva înăuntru meu ,
Cred că leșin de atât rău.
Furtună de cuvinte , care mai de care ,
Mă dor mușchii, mai bine oasele,
Căci nu știu de-mi mai rămâne carne pe mine,
De frica ce o duc de tine,
Mă pot opri doar dacă pun capăt
Acestui proces întârziat.
Tu lume , chiar mă doare,
Încețoșând a mea ființă moale.
Prind ură și nervii îmi cedează,
Mereu cu ochii încinși de furie.
Două făclii aprinse ,
Nestinse pe veci de-acum.
Oprește-te , îmi spui tu lume ,
Dar nu vreau sa ascult un cuvânt,
Căci cu el mă rănești adânc,
Fac afaceri cu inima ,
Să mă consum , să mă sting ?
Poems in the same category
Dulce amintire
Ocazional mă gândesc la tine
Deși încerc în disperare să țin în mine
Mă trezesc adesea în locurile frecventate de tine
Aș dori să fim împreună
Să privim împreună cerul înstelat sub clar de Lună
Știu că în sinea ta ești un romantic
Marcat de o oarecare ezitare
În a spune ce gândești și ce simți
Adesea te puteam citi sub aceea mască
Sub care pari atât de singur și în lumea ta
Pari a tânji după iubire și totuși fugi de ea
De parcă îți provoacă suferință
Mi-am dat silința să te uit, aruncându-mă în brațe străine
Crezând că o să-mi găsesc liniștea în iubirea altuia
Dar în mintea mea se află în continuare acel zâmbet
Și mirosul de țigare
Dar cum vremea trece
Am ajuns să cred că doar eu am iubit
Iar tu nu ai vrut deloc să mă vezi
Deși eram în fața ta.
Sfaturile unui gând
Înot printre ani
încercând să găsesc o cale
către ziua de ieri.
Îmi prind visurile
în mrejele unui mâine nedefinit.
O amintire din trecutul îndepărtat
mă cuprinde cu putere de mână.
Ar vrea să mă strecoare
în grădina mirifică a lui „Ieri”.
O iubire ce și-a găsit împlinirea
îmi mângâie inima
îndemnând-o să iubească din nou.
O deziluzie îmi smucește gândurile,
îmi insultă iubirile din trecut.
Privesc absentă la circul din mintea mea.
Un gând firav, timid,
se ascunde după un val de iubire
ce caută să-mi inunde sufletul.
Îi zâmbesc ștrengărește
pentru a-l încuraja.
Mă privește cu neîncredere,
dar nu se ferește din calea mea.
Îmi trimite idei, speranțe,
imagini ale unei posibile iubiri.
Îl cert fără convingere,
căci știu că sunt o „victimă” sigură..
Mă lasă să țip,
să îl dojenesc,
să îl resping,
știind că deja îl iubesc.
Îi cer să îmi mărturisescă
cărui iubit o să mă dăruiască.
Mă cuprinde cu drag
și mă povățuiește
să aștept, cu răbdare, în prag
până ce iubirea mă găsește.
Naivă mai ești fată
E toxic pt tine,fată,
Nu mai ești cea de altădată;
Aud adesea -n comentarii
Și păreri contrarii;
Dacă -l iubește, iartă,
E firesc să se despartă,
Destinul,magic i a unit
Și fericirea are un sfârșit...
E drogul meu,nu am ce face,
Vă rog, lăsați -mă în pace,
Dar vocile se întețesc,
Mă critică, mă amețesc;
Unde ți -e zâmbetul de -odinioară,
N ai iubi fără să doară?..
Toți in viață pătimim
Pt acel ceva sublim.
Dependentă sunt de tine
Și o spun fără rușine.
De gura lumii chiar nu mi pasă
Dorul de tine mă apasă.
Iar voi cei plini de mustrări
Spre cele patru zări
Vedeți -vă de drum;
Eu vină mi o asum.
Eu cred , invidia vă roade
Că simțu-n mine arde.
Eu nu vreau compătimire,
Ci fărâma de iubire,
Chiar de inima suspină,
De abia aștept să vină
Al meu iubit pribeag
Și voi pune rămășag,
Că -l voi îmblânzi vreodată;
Naivă mai ești fată...
Fa-mă să te urăsc
Doar ura mă poate debarasa de iubirea ta,
Fă-mă să te urăsc, să te uit în tăcere,
Să cred că omul care credeam că m-a iubit vreodată
E doar o umbră pierdută, un vis ce se risipeste-n vânt.
Fă-mă să înțeleg că tu nu ai fost decât o fantezie,
Un vis ce se topește în zorii unei dimineți reci,
Un dor ce nu se stinge, o poveste ce se rupe-n mii de cioburi,
Dar inima mea, rănită, refuză să te lase să dispari din sângele meu.
Inima mea strigă, în tăcerea nopții adânci,
Te caută, te cheamă, cu fiecare bătaie ce se frânge,
Oprește-te... oprește-te să fiu prinsă în durerea asta,
Fa-mă să te urăsc, ca să nu mai simt cum iubirea mă doboară.
Fiindcă mă doare să te iubesc,
Mă doare ca un dor nesfârșit ce frânge fiecare fibre,
Dar niciodată nu te voi uita cu adevărat,
Căci tu vei trăi mereu, într-o durere ce nu se stinge, dîn inima mea.
Așteptare
Am dat foc cearșafurilor noastre
Și le-am privit cum ard.
Le-am privit cum s-au făcut cenușă
din ceea ce de mult
ne îmbrățișa trupurile ascunse de necunoscutul zilei ce urma.
Le-am părăsit în camera noastră,
Le-am lăsat să fie devorate de creaturile nopților în care nu mai erai acolo.
Am rămas cu o cenușă mai dulce decât dispariția ta
Pentru că am putut privi așternuturile noastre prefăcându-se în nimic.
Tu, în schimb, nu mai erai când m-am trezit
Nu mi-ai dat dreptul de a te vedea plecând pentru ultima oară;
Nu mi-ai lăsat nici măcar vreun sărut sau vreo scrisoare,
altfel încă aș fi avut o bucată din tine în care mi-aș fi vărsat lacrimile.
Între timp, lacrimile au devenit râuri
Cu fiecare oră în care te-am așteptat
și nu veneai.
Râurile au devenit cascade
Cu fiecare seară în care te-am așteptat
și nu veneai.
Cascadele au devenit lacuri
Cu fiecare săptămână în care te-am așteptat
și nu veneai.
Lacurile au devenit oceane
Cu fiecare lună în care te-am așteptat
și nu mai veneai.
Rămâneam fără aer,
mă înecam,
și am decis să îți las amintirea să dispară în locul meu;
S-a scufundat împreună cu o parte din mine.
Cealaltă parte, însă, mi-a rămas
pentru că este singura parte care nu a murit încă din seara de când ai plecat.
Iar strălucește
În adâncimile nopții, iar strălucești,
Cu flacăra ce-n întuneric vorbește,
De vise în care destinul îl țese.
Pe firmamentul vieții, iar strălucești,
Ca un far singuratic ce șoapte despletite rețese,
În inimi ce din umbră curajul îl îmbrățișează.
În ochiul furtunii, iar strălucești,
Stâlp de foc ce-n haos calmul sădește,
Pe mări turbate, cu speranță, calea luminează.
În sălbăticie, neîmblânzit, iar strălucești,
Spirit liber ce prin păduri nevăzute pășește,
Și în suflete sălbatice, libertatea o sculptează.
Pe a vieții scenă, iar strălucești,
Actor suveran într-un act ce nu îmbătrânește,
Și în aplauzele timpului, ecoul tău răsună.
În templele uitării, iar strălucești,
Lumânare veche ce-n ruine se aprinde și veghează,
Păstrând amintiri în ziduri ce nu se prăbușesc.
Sub apele adânci, iar strălucești,
Perla ce în scoica destinului strălucește și învață,
Secrete ce la suprafață greu se ridică.
Pe cărările pierdute, iar strălucești,
Făclie ce în noapte călăuză devine și conduce,
Pierduților le arăți drumul spre casă.
În cântecul păsărilor, iar strălucești,
Note pure ce în zborul lor dansează și vorbesc,
Melodii ce inima-n zbor le poartă.
În răsăritul zilei, iar strălucești,
Soarele ce zâmbetului iubirii îi oferă naștere,
Și în roua dimineții, speranța o picură.
Pe muntele înțelepciunii, iar strălucești,
Vârf nepătruns ce înțeleptul îl căuta și meditează,
Și în tăcerea lui, gândurile se înalță.
În inima furtunilor, iar strălucești,
Nucleu de pace în tumultul ce totul îl clatina,
Și în echilibru, liniștea o sădești.
Pe puntea suspinelor, iar strălucești,
Arc ce sentimentele le leagă și nu le lasă să cadă,
În abisul uitării, ele nu se pierd.
În noaptea polară, iar strălucești,
Aurora boreală ce viselor culoare le dăruiește,
Și în întuneric, calea o iluminează.
Printre ruinele speranței, iar strălucești,
Stindard ce-n vântul schimbării îndrăznește și rezistă,
Și din cenușa timpului, înălțându-se.
În grădinile suspinului, iar strălucești,
Floare ce în petalele sale misterul ascunde și dezvăluie,
Și în parfumul său, povestea o narează.
Pe ale iubirii căi, iar strălucești,
Lanternă ce în noaptea îndoielilor drumul îl arată,
Și în pașii îndrăgostiților, lumina o împarte.
În sălile cunoașterii, iar strălucești,
Carte deschisă ce în pagini vechi înțelepciunea o păstrează,
Și în mințile deschise, focul curiozității arde.
Pe aripi de vise, iar strălucești,
Zbor ce dincolo de nori aspirația o înalță,
Și în inima cerului, posibilitățile le dezleagă.
În adâncul minții, iar strălucești,
Gând ce în labirintul ideilor lumina o poartă,
Și în întrebări, răspunsuri noi descoperă.
Pe șevaletul artei, iar strălucești,
Pictură ce-n culori vii esența o captează,
Și în priviri admirative, emoția o transmite.
În altarul sacrificiului, iar strălucești,
Erou ce pentru alții flacăra vieții o dăruiește,
Și în memoria veșnică, numele îi supraviețuiește.
Pe palatul victoriei, iar strălucești,
Steag ce în vârf triumful o anunță și o sărbătorește,
Și în istorie, momentul o consfințește.
În infinitul cosmosului, iar strălucești,
Stea ce în vastitatea spațiului drumul îl hărăzește,
Și în întunericul etern, luceafărul rămâne.
Dulce amintire
Ocazional mă gândesc la tine
Deși încerc în disperare să țin în mine
Mă trezesc adesea în locurile frecventate de tine
Aș dori să fim împreună
Să privim împreună cerul înstelat sub clar de Lună
Știu că în sinea ta ești un romantic
Marcat de o oarecare ezitare
În a spune ce gândești și ce simți
Adesea te puteam citi sub aceea mască
Sub care pari atât de singur și în lumea ta
Pari a tânji după iubire și totuși fugi de ea
De parcă îți provoacă suferință
Mi-am dat silința să te uit, aruncându-mă în brațe străine
Crezând că o să-mi găsesc liniștea în iubirea altuia
Dar în mintea mea se află în continuare acel zâmbet
Și mirosul de țigare
Dar cum vremea trece
Am ajuns să cred că doar eu am iubit
Iar tu nu ai vrut deloc să mă vezi
Deși eram în fața ta.
Sfaturile unui gând
Înot printre ani
încercând să găsesc o cale
către ziua de ieri.
Îmi prind visurile
în mrejele unui mâine nedefinit.
O amintire din trecutul îndepărtat
mă cuprinde cu putere de mână.
Ar vrea să mă strecoare
în grădina mirifică a lui „Ieri”.
O iubire ce și-a găsit împlinirea
îmi mângâie inima
îndemnând-o să iubească din nou.
O deziluzie îmi smucește gândurile,
îmi insultă iubirile din trecut.
Privesc absentă la circul din mintea mea.
Un gând firav, timid,
se ascunde după un val de iubire
ce caută să-mi inunde sufletul.
Îi zâmbesc ștrengărește
pentru a-l încuraja.
Mă privește cu neîncredere,
dar nu se ferește din calea mea.
Îmi trimite idei, speranțe,
imagini ale unei posibile iubiri.
Îl cert fără convingere,
căci știu că sunt o „victimă” sigură..
Mă lasă să țip,
să îl dojenesc,
să îl resping,
știind că deja îl iubesc.
Îi cer să îmi mărturisescă
cărui iubit o să mă dăruiască.
Mă cuprinde cu drag
și mă povățuiește
să aștept, cu răbdare, în prag
până ce iubirea mă găsește.
Naivă mai ești fată
E toxic pt tine,fată,
Nu mai ești cea de altădată;
Aud adesea -n comentarii
Și păreri contrarii;
Dacă -l iubește, iartă,
E firesc să se despartă,
Destinul,magic i a unit
Și fericirea are un sfârșit...
E drogul meu,nu am ce face,
Vă rog, lăsați -mă în pace,
Dar vocile se întețesc,
Mă critică, mă amețesc;
Unde ți -e zâmbetul de -odinioară,
N ai iubi fără să doară?..
Toți in viață pătimim
Pt acel ceva sublim.
Dependentă sunt de tine
Și o spun fără rușine.
De gura lumii chiar nu mi pasă
Dorul de tine mă apasă.
Iar voi cei plini de mustrări
Spre cele patru zări
Vedeți -vă de drum;
Eu vină mi o asum.
Eu cred , invidia vă roade
Că simțu-n mine arde.
Eu nu vreau compătimire,
Ci fărâma de iubire,
Chiar de inima suspină,
De abia aștept să vină
Al meu iubit pribeag
Și voi pune rămășag,
Că -l voi îmblânzi vreodată;
Naivă mai ești fată...
Fa-mă să te urăsc
Doar ura mă poate debarasa de iubirea ta,
Fă-mă să te urăsc, să te uit în tăcere,
Să cred că omul care credeam că m-a iubit vreodată
E doar o umbră pierdută, un vis ce se risipeste-n vânt.
Fă-mă să înțeleg că tu nu ai fost decât o fantezie,
Un vis ce se topește în zorii unei dimineți reci,
Un dor ce nu se stinge, o poveste ce se rupe-n mii de cioburi,
Dar inima mea, rănită, refuză să te lase să dispari din sângele meu.
Inima mea strigă, în tăcerea nopții adânci,
Te caută, te cheamă, cu fiecare bătaie ce se frânge,
Oprește-te... oprește-te să fiu prinsă în durerea asta,
Fa-mă să te urăsc, ca să nu mai simt cum iubirea mă doboară.
Fiindcă mă doare să te iubesc,
Mă doare ca un dor nesfârșit ce frânge fiecare fibre,
Dar niciodată nu te voi uita cu adevărat,
Căci tu vei trăi mereu, într-o durere ce nu se stinge, dîn inima mea.
Așteptare
Am dat foc cearșafurilor noastre
Și le-am privit cum ard.
Le-am privit cum s-au făcut cenușă
din ceea ce de mult
ne îmbrățișa trupurile ascunse de necunoscutul zilei ce urma.
Le-am părăsit în camera noastră,
Le-am lăsat să fie devorate de creaturile nopților în care nu mai erai acolo.
Am rămas cu o cenușă mai dulce decât dispariția ta
Pentru că am putut privi așternuturile noastre prefăcându-se în nimic.
Tu, în schimb, nu mai erai când m-am trezit
Nu mi-ai dat dreptul de a te vedea plecând pentru ultima oară;
Nu mi-ai lăsat nici măcar vreun sărut sau vreo scrisoare,
altfel încă aș fi avut o bucată din tine în care mi-aș fi vărsat lacrimile.
Între timp, lacrimile au devenit râuri
Cu fiecare oră în care te-am așteptat
și nu veneai.
Râurile au devenit cascade
Cu fiecare seară în care te-am așteptat
și nu veneai.
Cascadele au devenit lacuri
Cu fiecare săptămână în care te-am așteptat
și nu veneai.
Lacurile au devenit oceane
Cu fiecare lună în care te-am așteptat
și nu mai veneai.
Rămâneam fără aer,
mă înecam,
și am decis să îți las amintirea să dispară în locul meu;
S-a scufundat împreună cu o parte din mine.
Cealaltă parte, însă, mi-a rămas
pentru că este singura parte care nu a murit încă din seara de când ai plecat.
Iar strălucește
În adâncimile nopții, iar strălucești,
Cu flacăra ce-n întuneric vorbește,
De vise în care destinul îl țese.
Pe firmamentul vieții, iar strălucești,
Ca un far singuratic ce șoapte despletite rețese,
În inimi ce din umbră curajul îl îmbrățișează.
În ochiul furtunii, iar strălucești,
Stâlp de foc ce-n haos calmul sădește,
Pe mări turbate, cu speranță, calea luminează.
În sălbăticie, neîmblânzit, iar strălucești,
Spirit liber ce prin păduri nevăzute pășește,
Și în suflete sălbatice, libertatea o sculptează.
Pe a vieții scenă, iar strălucești,
Actor suveran într-un act ce nu îmbătrânește,
Și în aplauzele timpului, ecoul tău răsună.
În templele uitării, iar strălucești,
Lumânare veche ce-n ruine se aprinde și veghează,
Păstrând amintiri în ziduri ce nu se prăbușesc.
Sub apele adânci, iar strălucești,
Perla ce în scoica destinului strălucește și învață,
Secrete ce la suprafață greu se ridică.
Pe cărările pierdute, iar strălucești,
Făclie ce în noapte călăuză devine și conduce,
Pierduților le arăți drumul spre casă.
În cântecul păsărilor, iar strălucești,
Note pure ce în zborul lor dansează și vorbesc,
Melodii ce inima-n zbor le poartă.
În răsăritul zilei, iar strălucești,
Soarele ce zâmbetului iubirii îi oferă naștere,
Și în roua dimineții, speranța o picură.
Pe muntele înțelepciunii, iar strălucești,
Vârf nepătruns ce înțeleptul îl căuta și meditează,
Și în tăcerea lui, gândurile se înalță.
În inima furtunilor, iar strălucești,
Nucleu de pace în tumultul ce totul îl clatina,
Și în echilibru, liniștea o sădești.
Pe puntea suspinelor, iar strălucești,
Arc ce sentimentele le leagă și nu le lasă să cadă,
În abisul uitării, ele nu se pierd.
În noaptea polară, iar strălucești,
Aurora boreală ce viselor culoare le dăruiește,
Și în întuneric, calea o iluminează.
Printre ruinele speranței, iar strălucești,
Stindard ce-n vântul schimbării îndrăznește și rezistă,
Și din cenușa timpului, înălțându-se.
În grădinile suspinului, iar strălucești,
Floare ce în petalele sale misterul ascunde și dezvăluie,
Și în parfumul său, povestea o narează.
Pe ale iubirii căi, iar strălucești,
Lanternă ce în noaptea îndoielilor drumul îl arată,
Și în pașii îndrăgostiților, lumina o împarte.
În sălile cunoașterii, iar strălucești,
Carte deschisă ce în pagini vechi înțelepciunea o păstrează,
Și în mințile deschise, focul curiozității arde.
Pe aripi de vise, iar strălucești,
Zbor ce dincolo de nori aspirația o înalță,
Și în inima cerului, posibilitățile le dezleagă.
În adâncul minții, iar strălucești,
Gând ce în labirintul ideilor lumina o poartă,
Și în întrebări, răspunsuri noi descoperă.
Pe șevaletul artei, iar strălucești,
Pictură ce-n culori vii esența o captează,
Și în priviri admirative, emoția o transmite.
În altarul sacrificiului, iar strălucești,
Erou ce pentru alții flacăra vieții o dăruiește,
Și în memoria veșnică, numele îi supraviețuiește.
Pe palatul victoriei, iar strălucești,
Steag ce în vârf triumful o anunță și o sărbătorește,
Și în istorie, momentul o consfințește.
În infinitul cosmosului, iar strălucești,
Stea ce în vastitatea spațiului drumul îl hărăzește,
Și în întunericul etern, luceafărul rămâne.
Other poems by the author
Fluturi
Nu-mi plac fluturii ,
Cum îmi plăceau odinioară ,
Când primeam plăcere , culoare ,
Nu dureri sfâșietoare.
Nu-mi plac fluturii ,
Acum îi simt în mine ,
Ori de câte ori trec pe lângă tine ,
Și sincer , nu ai merita ,
Nu mi-ai merita fluturii ,
Nici să îi vezi , nu să-i mai simți ,
Pentru ca tu nu poți simți ,
Aripile unui fluture frânt .
Tu nu vrei să simți ,
Aripile unui fluture plăpând ,
Îndurerat , plouat,
Mort de iubire.
Nu suntem prieteni
Nu suntem prieteni ,
Acest cuvânt are alt sens pentru mine ,
Dar tu taci , înghiți în sec ,
Nu îți convine.
Nu suntem amici ,
Pentru că ce avem noi e mai intens ,
Mult mai aprig , destul de fin ,
Greu de înțeles .
Nu suntem ,,împreună",
N-am ajuns la acel nivel înalt ,
Încă plutim prin sentimente ,
Prea greu atrași.
Doi străini ce vorbesc ,
Două cunoștințe ce își zâmbesc ,
Persoane ce trăiesc ,
Oameni care se iubesc .
Oricine ?
Ma dor ochii de atâta ploaie,
Și sufletul îmi cedează încet
Sunt pregătită eu ,oare ?
De un viitor , prezent.
Picioarele îmi obosesc ,
Iar inima se zbate încet,
Între adevăr , minciună sau mister ,
Alege una , e oricum la fel.
Sunt oare pregătită de o luptă ,
Cu al meu eu ?
Mi-e milă de sufletul meu ,
Dar lui îi este de mine ?
Respir , încă
E oare adevărat ce spun ?
Poate e doar o ființă acum ,
Iar mîine , oricine .
Oare aparțin eu al acelui oricine ?
Vreau un răspuns la această întrebare ,
Ma dor ochii de atâta ploaie ,
Mister și cugetare .
Trandafir
Te visez în astă noapte cu lună plină ,
A mea stea albastră .
Promite-mi că după ce pleci nu mă rănești,
Al meu unic trandafir alb.
Te văd într-o după-amiază caldă,
Al meu gând nesfârșit.
Promite-mi că mă uiți să nu sufăr în zadar,
A mea pace dintr-o lume haotică.
Te simt în astă seară înnorată,
Al meu tablou în culori cenușii.
Promite-mi că nu mă lași condamnată la durere ,
A mea petală de trandafir.
Pictam
Ea picta doar în nuanțe triste ,
Și poezii doar sumbre scria ,
Se ascundea mereu printre umbre ,
În a sa inimă se ascundea .
Prietenii , străini îi deveneau ,
Căci toți din jur înșeală.
Ea zâmbetul , păcat îl considera,
Iar lacrimile cea ce o salva.
Cu vopsele gri picta ,
Iar în mâini ,pensula îi tremura .
La culori mai deschise visa ,
Și în viața și pe pânză.
Eminescu
Trandafir , rege al florilor
Pentru că ai crescut în curtea ta
Flori de versuri plăpânde
Culese din ochii tai de catifea.
Oare te mai plimbi prin pădurile de aur ?
Sau ai mai stat tu tânăr, culcat lângă izvor ?
Și vreau să-ți aflu răspunsul la întrebare
Căci ce este amorul ? E oare dor si ploaie ?
Dispar și ceruri și pământ
Și tu ai dispărut
Și ai lăsat doar lacrimi
Durere în urma ta
Oh, Eminescu , Luceafăr însuflețit
O veșnică lumină prea greu de înțeles
Noi te păstrăm în gând , prefer să nu te uit
Cu ale tale versuri , trăind pe-acest pământ
Fluturi
Nu-mi plac fluturii ,
Cum îmi plăceau odinioară ,
Când primeam plăcere , culoare ,
Nu dureri sfâșietoare.
Nu-mi plac fluturii ,
Acum îi simt în mine ,
Ori de câte ori trec pe lângă tine ,
Și sincer , nu ai merita ,
Nu mi-ai merita fluturii ,
Nici să îi vezi , nu să-i mai simți ,
Pentru ca tu nu poți simți ,
Aripile unui fluture frânt .
Tu nu vrei să simți ,
Aripile unui fluture plăpând ,
Îndurerat , plouat,
Mort de iubire.
Nu suntem prieteni
Nu suntem prieteni ,
Acest cuvânt are alt sens pentru mine ,
Dar tu taci , înghiți în sec ,
Nu îți convine.
Nu suntem amici ,
Pentru că ce avem noi e mai intens ,
Mult mai aprig , destul de fin ,
Greu de înțeles .
Nu suntem ,,împreună",
N-am ajuns la acel nivel înalt ,
Încă plutim prin sentimente ,
Prea greu atrași.
Doi străini ce vorbesc ,
Două cunoștințe ce își zâmbesc ,
Persoane ce trăiesc ,
Oameni care se iubesc .
Oricine ?
Ma dor ochii de atâta ploaie,
Și sufletul îmi cedează încet
Sunt pregătită eu ,oare ?
De un viitor , prezent.
Picioarele îmi obosesc ,
Iar inima se zbate încet,
Între adevăr , minciună sau mister ,
Alege una , e oricum la fel.
Sunt oare pregătită de o luptă ,
Cu al meu eu ?
Mi-e milă de sufletul meu ,
Dar lui îi este de mine ?
Respir , încă
E oare adevărat ce spun ?
Poate e doar o ființă acum ,
Iar mîine , oricine .
Oare aparțin eu al acelui oricine ?
Vreau un răspuns la această întrebare ,
Ma dor ochii de atâta ploaie ,
Mister și cugetare .
Trandafir
Te visez în astă noapte cu lună plină ,
A mea stea albastră .
Promite-mi că după ce pleci nu mă rănești,
Al meu unic trandafir alb.
Te văd într-o după-amiază caldă,
Al meu gând nesfârșit.
Promite-mi că mă uiți să nu sufăr în zadar,
A mea pace dintr-o lume haotică.
Te simt în astă seară înnorată,
Al meu tablou în culori cenușii.
Promite-mi că nu mă lași condamnată la durere ,
A mea petală de trandafir.
Pictam
Ea picta doar în nuanțe triste ,
Și poezii doar sumbre scria ,
Se ascundea mereu printre umbre ,
În a sa inimă se ascundea .
Prietenii , străini îi deveneau ,
Căci toți din jur înșeală.
Ea zâmbetul , păcat îl considera,
Iar lacrimile cea ce o salva.
Cu vopsele gri picta ,
Iar în mâini ,pensula îi tremura .
La culori mai deschise visa ,
Și în viața și pe pânză.
Eminescu
Trandafir , rege al florilor
Pentru că ai crescut în curtea ta
Flori de versuri plăpânde
Culese din ochii tai de catifea.
Oare te mai plimbi prin pădurile de aur ?
Sau ai mai stat tu tânăr, culcat lângă izvor ?
Și vreau să-ți aflu răspunsul la întrebare
Căci ce este amorul ? E oare dor si ploaie ?
Dispar și ceruri și pământ
Și tu ai dispărut
Și ai lăsat doar lacrimi
Durere în urma ta
Oh, Eminescu , Luceafăr însuflețit
O veșnică lumină prea greu de înțeles
Noi te păstrăm în gând , prefer să nu te uit
Cu ale tale versuri , trăind pe-acest pământ