Mărturisiri de gheață

Aș vrea să-ți fie dor de mine,

Aș vrea șă pot să îți fiu umbră,

Aș vrea să pot să-ți fiu poveste,

Și să lăsăm destinul să o spună.

Poveste unde, iubirea este sensul vieții 

Și unde un spiriduș se îndrăgostește deo zână. 

Ei nu își spun adio până în târziul dimineții 

Și își unesc destinele, ținându-se de mână. 

Fericirea nu au căutat-o, dar ea a venit 

Și le-a transformat povestea într-un infinit.

Ramai cu bine iubirea mea

A venit acel moment preconizat

Atat de grea e despărțirea

E timpul sa accept ca s-a terminat.

Mergem fizic separat mai departe

Dar impreuna în sufletul meu

Amintirile rămân totuși deoparte

Le voi păstra în gând mereu.

Ii mulțumesc divinității pentru tot

Ce sansa am avut sa te cunosc

Dar sa ma rup ușor nu pot

Îmi ești la fel de draga, recunosc.

Mi-ai schimbat felul în care percep

Lucruri, oameni și gândirea

Un nou capitol sunt nevoit sa încep

Preferam sa continue între noi povestirea.

M-as bucura sa rămână totuși esența

De când ne-am îndrăgostit

Și sa ne păstrăm consistența

A doi oameni care cândva s-au iubit.

Visam la copii frumoși ca tine

Sa avem o familie armonioasa

Sa mergi în vacanțe cu mine

Sa te admir zilnic cat esti de gratioasa.

Iti doresc sincer sa-ti îndeplinești

Acest vis legat de familie

Cu cine vei simți sa construiești

Și a ta viata sa devina poezie.

Iartă-mă pentru tot ce nu am facut bine

M-am zbătut din toate puterile

Sa meargă lucrurile cu tine

Dar astea au fost împrejurările.

Te rog sa păstrezi vii aspectele pozitive

De cum la start ne-am perceput

Sa ne amintim sentimentele respective

Ce ne-au legat la început .

Oricât de greu ar fi acum

Inima mea îmi zâmbește

Și-ți apreciez deschiderea pentru acest drum

Dintre noi, chiar dacă nu mai strălucește.

Sa ții capul sus mereu

Sa realizezi cat esti de deosebita

Și crede-ma ca nu e un ieftin clișeu

Dar chiar ai fost de mine atat de mult iubita .

În încheiere din nou iti multumesc

Pentru tot ce ai făcut pentru mine

Sunt mândru pentru ce am putut sa iubesc

Dar stii bine ce dor îmi va fi de tine.

Rămas bun iubirea mea!

Lacrimi latră mut
la lună.
Locomotiva mă înnebunește
și împușcă goluri
pe treptele laringelui meu.

Trupul tău era carne
acum un minut,
apoi s-a făcut umbră,
sărind bălțile pe peron.

Ai grijă, zic –
șoaptă crustată-n ger –
să-ți pui fularul, iubite,
că e frig în tren
și nemții-s distanți de fel,
că nu s-ar atinge-ntre ei
nici cu cenușa țigării.

Ai grijă, iubite
la ochi frumoși, la polei,
la păsările pe care nu le vei hrăni,
c-o să-ți amintești de mine.

Eu?
Am căldură,
eu sunt bine
că niște lacrimi latră mut
la lună.

Ca să-ți spun că-mi este dor.

Un minut am avut nevoie,

Ca să-ți spun vorbe de amor.

Un minut am avut nevoie,

Ca să-ți spun tot ce mai simt.

Un minut am avut nevoie,

Și crede-mă că nu te mint.

Un minut am avut nevoie,

Ca să-ți spun de viitor.

Un minut am avut nevoie,

Dar din ignor, mă simt umilitor.

Doar de un minut am avut nevoie,

Și mai mult nu am cerut.... 

Mi-ai pus octombrie în păr

Și gustul ploii reci pe buze.

Știai că astea îmi aduc fericire,

Că nu sunt niște lucruri banale,

Apreciate de oricine.

Dar, zi-mi, tu le iubești?

Iubești tu toamna?

Mai mult decât mine?

Iubești tu ploaia?

Așa cum eu o iubesc?

Oh, nu vreau să par egoistă, însă...

Sunt doar ale mele.

Și sunt doar a lor.

Nu cred înțelegi...

Cred că nimeni nu înțelege..

„Într-o lume în care poți fi orice, fii...”,

mi-ai spus.

Dar ce să aleg?

…o floare?

Mulți au ales asta.

…o viețuitoare?

Nu vreau să copiez.

...o carte?

Iubesc cărțile.

Am sute în cameră.

Dar, totuși, simt că nu e asta.

Mi-au rămas două: toamna și ploaia.

Care din ele?

Simt că nu pot trăi doar cu una din ele.

Nu merge una fără cealaltă.

Nu în cazul meu, oricum.

Și, atunci, rămâne să completez așa:

„Într-o lume în care poți fi orice, fii toamna și ploaia deopotrivă”,

mi-ai zis.

Mi-ai pus octombrie în păr

Și gustul ploii reci pe buze?

Sau a fost doar un vis?

O comunicare mult mai strâns legată

Prin care, încetul cu încetul să începem

A ne cunoaște mult mai bine viața variată,

Fiind bucuroși de tot ce-acuma mai avem.

Să nu mai cădem prin piedicile astea ascunse,

De mână să ne ținem mergând noi mai departe.

Indiferent dacă luminile ar fi stinse sau aprinse 

Să nu ne pierdem în nefolositoarele banale certe.

Să nu mai mergem despărțiri sau depărtați,

Să nu mai facem asta niciodată, niciodată!

Să fim mereu cei mai din cei mai apropiați 

Văzându-ne alături în fiece clipă petrecută.

Să nu mai așteptăm nimic noi în zadar,

Dar să facem ceea ce visăm noi peste noapte.

Să nu mai avem acea reținere noi iar,

Dar să fim într-a noastră susținere pe cinste.

Să ajungem peste zeci de ani de zile

Împreună ca să mai trăim, și-n dragoste, 

Să ne iubim ca la-nceput de astă cale 

Construind a noastră proprie poveste...

17.10.24

E o nebunie, serios,

Cât de ușor te întoarce pe dos,

Cu doar câteva cuvinte,

Uneori cam de nepotrivite.

Un te ,,iubesc" e perfect,

Atunci când te îndrăgostești,

Dar atunci când doare,

Ce ar trebui să spunem, oare?

Un ,,te urăsc” nu merge,

Sunt fraier, n-am ce face,

Chiar dacă m-ai răni de mor,

Tot nu pot fi răzbunător .

Și, sincer să fiu acum,

Am avut sufletul scrum,

Dar n-am zis niciodată,

Sperând că o să-mi treacă.

Iubirea e tot mai înșelătoare,

Mai ales atunci când doare,

Iar totul din jurul tău,

A-nceput să-ți aducă gând rău

Dar viața merge mai departe,

Cu inima rănită sau întreagă,

Ne ridicăm și ne scuturăm,

Din fricile ce ne-nconjoară.

Și poate cândva, cine știe,

Vom regăsi în inimi bucurie,

Căci dragostea, chiar când ne doare,

Rămâne cel mai sfânt altar de-nchinare

De ce plângi neîncetat,

Copil plăpând, nevinovat?

Știi că nu ești tu de vină,

Pentru viața ce declină.

De ce ești îndurerat,

Când totul s-a destrămat?

Tu nu știi că totu-i scris,

Ca și-un vis ce-i interzis?

De ce ție sufletul scrum,

Acum la început de drum,

Și nu încerci să-ți revii,

Cu gândul să-l reînvii?

Iar când totul e prea greu,

Nu-ți uita credința-n Dumnezeu,

Și-ncearcă cât mai curând,

Să-l aduci în sufletu-ți blând.

Dar iată, lacrimile curg șiroaie,

Într-o lume rece și plină de uitare,

Copilul rămâne fără speranță,

Cu inima veșnic spulberată.

Și-n noaptea neagră și pustie,

Se pierde într-un vis ce fuge,

Cerând scăpare din acest calvar,

Cu lacrimi de-un gust amar.

Astfel, rămâne iar dezolat,

Sub cerul trist și înnorat,

Copil plăpând, fără de vină,

Cu-n destin necruțător sufletul săi stingă.

În amurgul serii glorioase,

Un icnet înfundat s-aude,

Plin de durere și necaz,

Nelăsând vreun moment de răgaz.

E al codrului suspin,

Îndurerat de tot acest venin,

Pe care îl aruncăm neîncetat,

În tot ce-i apropiat.

Plânge plin de tristețe,

În acele sumbre momente,

Când vede ale noastre deliruri,

Ce-l încarcă de supărări.

Și ne întreabă cu amar,

Ce-i cu-atât calvar,

De ce trăiți cu dușmănie,

Uitând la nesfârșit de frăție?

Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,

Zăpăcit de-aceste timpuri,

Grele și pline de răutate,

Lipsite de acea fraternitate.

Și tăcut, codrul suspină,

În noaptea ce-l cuprinde,

Cerând doar un pic de lumină,

Și sperând că lumea se schimbă.

Privind cu dor înspre trecut,

Când totul era mai plăcut,

Își dorește un viitor plin de lumină,

Fără răutăți și fără ură.

Însă, până atunci, așteaptă,

În a serii miasmă întunecată,

Răbdător, veghează neîncetat,

Purtând dorințe de neînduplecat.

Steluța mea în miez de noapte,

Te rog, ascultă-mi șoaptele toate,

Și alină-mi durerea cea grea,

Aducându-mi treptat alinarea.

Tu, micuța mea,

Cu atingerea de catifea,

Te rog, ia-mi sufletul în brațe,

nelăsând grijile să se agațe.

Apoi, veghează asupra mea,

Luându-mi toată supărarea,

Cu ale tale palme moi,

Reînviindu-mă din lumea de-apoi.

Și-adună-mă în al tău micuț rai,

Lipsit de orice grele furtuni,

Cu doar soare cald de vară,

Și cu zâmbetele de odinioară.

Of, tu a mea speranță,

Ce revii când lumea-i dureroasă,

Încercând să mă faci bine,

Atunci când nu mai știu de mine.

Că mai apoi, în nopțile reci,

Să-mi spui multe povești,

Unele pline de dragoste și dor,

Pline de al tău farmec amețitor.

Iar eu să stau și să te privesc,

Cum ale tale buze grăiesc,

Și-mi aduc o liniște glorioasă,

Eu uitând de ce mă apasă.

Iar când zorii zilei se ivesc,

Visele alină sufletu-mi singuratic.

Cu blândețe și alinare mă-nvelești,

Și-n ale tale brațe, liniște-am găsit.

Și în fiecare noapte tăcută,

Sub strălucirea ta nesfârșită,

Rămâi steluța mea, condu-mă-n necunoscut,

Tu care-mi redai speranță la infinit.

Cu tine, viața-i mai senină,

Chiar și când greutățile m-apasă,

Tu, steaua mea, cu ochi măiaștri,

Ești mereu aici, în vise și-n tresăriri.

Te rog să-mi fii primăvară

În această toamnă fără de culori  

Și adu-mi de poți o sclipire magică  

Din ai tăi mirifici ochișori

Te rog rămâi aproape  

Nu pleca și tu acum  

Pe meleaguri depărtate  

Să-mi devină sufletul scrum

Te rog, mai dă-mi un ultim sărut  

Unul la fel de dulce ca la prima întâlnire  

Și o ultimă flacără-n suflet  

Aducându-mi o mică zvâcnire

Iar atunci când singur voi rămâne  

Te voi păstra în ale mele amintiri  

Cu acea gingașă privire  

Așa cum eram la începuturi

Și, o dată cu plecarea ta,  

Ia-mi, te rog, și toate deznădejdile  

Și-n liniștea nopții, amintirea-mi va aduce alinarea  

Iar, în vise, ne vom reîntâlni, iubita mea.

Mă uit pe geam îngândurat,  

Căutând ajutor de la neant,  

Încercând să sparg patul de piatră,  

Mi-am încătușat această soartă.

Și strig aevea măcinat de dor,  

Având doar un singur privitor,  

Ce-mi zâmbește tot mai dulce,  

Aruncându-mi chemări subtile.

Dar eu acum voi refuza,  

Să mă ajute vreau pe cineva,  

Să mă înjure, să mă bată,  

Luându-mă de gât măcar o dată.

Să-mi spună să mă opresc,  

Căci are nevoie să trăiesc,  

Iar în palme pline de ură,  

Sufletul să mi-l smulgă.

Asta ar fi dorința mea zglobie,  

Să mă înalț așa spre vecie,  

Regina nopții să mă fure-n seară,  

Aruncându-mi priviri de mamă.

Și să-mi spună cu vocea-i dulce:  

"Copile, cu mine te voi duce  

În lumea de apoi să mă-nsoțești,  

Spunându-mi mereu ale tale povești."

Iar moartea să mă-mbrace lin,  

În haina-i neagră, fără chin,  

Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,  

Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.

Aceasta mi-e ultima dorință,  

Și vreau să-mi fie cu putință  

Să-mi iau adio de la soartă,

În drumul către vecia-mi neființă.