Gândul de a fi iubita...

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

În camera pleoapelor tale
ziua se naște încet
ca o respirație uitată între două lumi
și se prelinge peste pielea luminii,
unde nuanțele nu mai au nume,
dar încă dor.

Tăcerea ta nu e liniște,
e o limbă străină
pe care inima mea a învățat-o fără profesori
doar din vibrația privirii tale
care, uneori
doare mai mult decât o plecare.

Fiecare pas al tău
înseamnă o ușă în plus
pe care o deschid în mine
cu teamă, cu recunoștință,
cu o sete de ceva
ce n-a fost niciodată spus.

Cuvintele au început să mă trăiască,
nu le mai scriu -
ele se așază în mine
ca pulberea fină pe bustul uitării
și cresc, și urlă, și ard
fără să ardă nimic în jur
decât ceea ce n-am avut curajul să îți ofer.

Iubirea mea nu e declarație:
e o noapte întreagă fără electricitate
în care te caut după pulsațiile cerului,
în care tremurul unei frunze
e semnul că ești aproape
fără să fii.

Uneori cred că ne-am iubit
într-o altă existență
și acum doar ne amintim
prin mișcări fragile,
prin priviri care se opresc
acolo unde nu mai avem apărare.

Și totuși,
când mă gândesc la tine,
nu-mi vine să scriu,
ci să tac
așa cum tace pământul
când se pregătește de ploaie:
cu răbdare, cu gravitate,
cu sfințenie.

Vreau să-mi continui povestea de unde am rămas.Amintirile curg ca un șuvoi

pe care nu-l pot opri .Doar de atât sunt în stare acum, când simt că viața a

trecut peste mine nici nu știu când.Am amintiri frumoase de care îmi amintesc

cu mult drag . Am uitat ,sau am omis povestiri hazlii din viața mea.Deși eram

iubit ,asta o știu prea bine, câte odatâ făceam și greșel,i stăpânul mă certa și mă

amenința că mă bate. Mă ascundeam ,după stăpâna mea ,care era miloasă și

blândă și -mi lua apărarea.Atunci când grașala mea, întrecea orice măsură  mâ-

nia stăpânului nu se potolea, stăpâna îmi făcea semn să mă   ascund. și nu apăream

doar când mă chema.,semn că m-a iertat.

    Erau zile când ne distram  copios:mi se spunea

   -Atos arată cum merge un om bătrăn? Eu care viam ca totul să iasă  bine ,mă străduiam

să reușesc: mă aplecam ca un bătrân ,că văzusem mulți,șchiopătam,mă așezam în genunchi

arătând că am obosit. Asistența mă aplauda și eu eram fericit.

Iarna eram  de ajutor ,mergeam cu sania după lemne pe malul Prutului. Lacul era înghețat

eu eram înhămat la sanie, nici n-ui simțeam greutatea,Mai erau zile când mergeam după nuiele

necesare la împletirea coșurilor ,pe care le vindeam la târg .Era și asta o treabă de care eram

mândru, mai ales că primeam laude . Cui n-i plac laudele?

   Dar să vă spun de ce aveam să  fiu bătut ; am stat ascuns câteva zile , până am fost iertat.

Era perioada când oamenii satului tăiau porcii în ajunul Crăciunului. Stăpânii mei au fost învi

tați pomana porcului de familia Popa .Eu m-am supărat că nu m-a luat și pe mine.Am sărir gardul

si i-am căutat .Mirosul m-a oprit acolo unde erau, dar poarta era încuiată.Am făcut de două orri

ham,ham cum numai eu știu să fac și m-au învitat în curte unde era o masă întinsă .

   -Dar bine Atos nu ți-am spus să stai acasă? mă mustră stăpâna și î-mi aruncă niște oase rămase

de la masa lor.Însă privirea mi-a rămas , la streașinea  casei unde atârna un cap de porc pregătit

pentru afumătoare.Mi-a venit ideea să -l fur și asta am făcut.Am mâncat ceva din el și restul l-am

ascuns în gluga de stuf.Dar dimineață cine bate în poartă ,supărat foc? Cel căruia i-am furat capul

de porc!...Stăpânul meu jură că nu eu sunt hoțul ,că nu are nici o dovadă că ar fi așa și zice

   - Mai bine du -te în altă parte și-l caută ,hoțul nu-i Atos.L-am auzit și deja aveam păreri de rău

pentru ce făcusem....

                              va continua

 Cu un surâs m-ai cucerit

Sau poate au fost două,

Când lângă mine ai venit

C-afară începea să plouă.

Umbrela era atât de mică

Că doi nu încăpeam sub ea,

Așa că te-am ținut în brațe

Simțind atunci că ești a mea.

Norul nu se oprea să curgă

Parcă dorind să fim împreună,

Iar eu să îndrăznesc mai mult

Chiar un sărut, să fur în glumă.

Dar cum să se întâmple asta

Când amândoi purtam rușine,

Așa că am rămas îmbrățișați

Rostind cuvinte foarte puține.

Ploaia nu a durat o veșnicie

Cum eu mi-as fi dorit să fie,

Fata a mulțumit râzând și zis

Întreabă la cămin de o Mărie.

Am vrut s-o mai întreb ceva

Dar s-a pierdut în depărtare,

Fără să-mi dea o mică șansă

Să o găsesc și să-i ofer o floare.

Mult timp am răscolit cămine

Să-mi caut fata ce m-a vrăjit,

Dar în zadar am irosit timpul

Că am rămas cu sufletul rănit.

După un timp am obosit să caut

Și încercat s-o uit cumva pe fată,

Ca mai apoi cu greu să recunosc

Că fiecare își are propria soartă.

Dar cum în viață sunt minuni

Una mi s-a întâmplat și mie,

Să ne-ntâlnim și să vorbim

La o petrecere de cununie.

Însă dezamăgirea a fost enormă

Când am aflat că fata avea iubit,

Așa că m-am scuzat și am plecat

Purtând în suflet...visul neîmplinit!

Ce ar fi ziua fara tine,

Ce as fi eu fara iubirea ta;

N-ar fi o zi ca sa traiesc,

Fara sa stiu ca te iubesc,

Ce ar fi lumea asta-ntraga

De n-ai fi tu in viata mea,

Ar fi o lume inghetata,

O lume rea intunecata,

De n-ai fi tu dragostea mea

Ce ar fi viata fara tine,

De nu te cunosteam 

Pe tine,

Ar fi o zi fara iubire

O zi plina de tristete,

Acum ca te-am cunoscut,

S-in viata mea ai aparut,

Totu-i frumos stralucitor.

Tu ai adus in viata mea

Lumina raza minunata,

Un inger din cer venit

Sa o iubesc la infinit.

Aș vrea să strâng la piept pe toți copiii lumii,

Pe cei ce-au fost uitați în umbra vremii, humii,

Pe cei ce, prunci fiind, părinți au învățat,

În case sfărâmate, în vise deșirate.

Pe cei ce-au confundat iubirea cu o cruce,

Ce-au dus în spate jugul fără să se-aștepte,

Și-n loc de zbor curat spre ceruri liniștite,

S-au scufundat în patimi, în vinuri otrăvite.

Cum să nu fugi de foc, când focul e acasă?

Când dragostea ți-e luptă, iar liniștea-i retrasă?

În România, tineri ce fug de cuibul sfânt,

Căci au trăit doar haos, sub masca unui cânt.

Pe cei cu ochi prea goi, ce-au văzut prea devreme

Părinți căzuți în patimi, în vorbe grele, semne.

Pe cei rămași orfani nu doar de trup și sânge,

Ci de un rost curat, ce lacrima o frânge.

Durerea-i parte-n noi, dar n-ar trebui să doară

De-ți crești copilul blând, nu ca pe o povară.

Dar cum să-nvețe viața, când nimeni nu le-a spus

Că dincolo de neguri, e-al dimineții sus?

S-au înfrățit cu greul, nu ca să-nfrunte lumea,

Ci doar ca să se-mpace cu umbrele din glumă.

Rămân în relații sparte, în vise otrăvite,

Crezând că-i asta dragostea—cuvinte prăbușite.

O, Doamne, dă-le minte să vadă cât sunt preț,

Să-nțeleagă că viața nu-i doar un vechi dispreț!

Să-și găsească-n jur iubirea adevărată,

Nu-n chipuri de fațadă, nu-n vorbe trucate.

Să nu mai fie singuri în lupta lor tăcută,

Să nu mai poarte-n suflet durerea absolută.

Să-și fie îngeri lor, să-și mângâie ființa,

Să-nvețe că în ei trăiește biruința.

Că pacea nu e doar un vis străin, pierdut,

Ci rodul luptei lor cu demonii din lut.

Că drumul către cer e plin de mărăcini,

Dar la capăt îi așteaptă lumina dintre spini.