De voi fi fost...

În noaptea asta ninge cu blesteme,

zăpada grea o simt pe ochi și gene,

nici n-am mai râs de multă vreme,

și simt că dorm sub mari troiene.

Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,

iar glasul tău se-aude în uitare,

ca un ecou ce-mprăștie durere,

în trupul meu de leu de mare.

Și iarăși zorii vin și mă întreabă,

de ce iubirea noastră e străină,

iar eu le spun cât ești de dragă,

și poate asta-i cea mai mare vină.

Dar cred, că într-o zi, fără să știi,

vei auzi o voce ce nu îți e străină,

care-ți va spune, pe ascuns, să vii,

pe drumul înapoi dinspre lumină.

Căci dragostea nu moare, doar adoarme,

ca jarul stins sub lemnul putred, rece,

și atunci când inima stârnește alarme,

ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.

Printre poeţi la crâşma fără mese,

Homer ne toarnă-n halbe vise,

Ţinându-ne condeiele în lese,

Plecăm cu el în Odisea lui Ulise.

O muză lângă noi dansa tușind,

Venise din Siberia lui Pușkin,

Şi ne înecam în sânii ei de argint,

Ca într-un purgatoriu fără chin.

Azi crâșma au închis-o analfabeţii,

Şi undeva pe-un raft Homer cerșește,

Poetul plânge în pustiul vieţii,

Doar muza, dansează şi tuşeşte.

Cuvintele se sparg ca porţelanul,

Pe pragul dintre lacrimă și vină,

Și-n ochii tăi se frânge tot elanul,

Prin care noaptea curge spre lumină.

Ne ştim prea bine carnea dinăuntru,

Și totuşi, ne atingem ca străini,

Ca două păsări rătăcite-n crânguri,

Ce-și caută un cuib în tufele cu spini.

Să nu-mi promiţi nimic, rămâi aproape,

Cum stă iubirea-n flacăra de dor,

Amorul să ne cadă nefiresc pe pleoape,

Și inimii, întruna, să-i cerem ajutor.

Te-ating încet ca pe o frunză de lumină,

Și simt cum primăvara-ți curge-n sânge,

Iar toamna mea aproape se termină,

Căci ochii-ncep cu fulgi de nea a plânge.

Cu tine vreau să mor dar încă tremuri,

Iar pielea de pe tine s-a albit,

Hai vino să te țin în brațe ca pe vremuri,

Să ne-amintim ce mult ne-am mai iubit.

Râsul acesta al meu,

n-ar fi trebuit să existe,

nici sunetul său,

nici buzele care s-au deschis

precum ferestrele dimineața.

Râsul acesta al meu,

se luptă dureros zi de zi

să apară pe buzele mele.

Pe râsul acesta al meu,

îl plâng în fiecare zi,

e bolnav,

e prizonierul unei ființe triste,

abia mai respiră.

E un râs care cară durerea

în hohote.

Privindu-mi ochii,

poți vedea suferința 

și nașterea sa,

dintr-un zâmbet șters,

și-o grimasă

îngropată sub lacrimi.

Râsul acesta al meu...

n-ar fi trebuit să existe.

În văzduh se aude-un cânt,

Dar nu-i pasăre, nici vânt,

Parc-o harpă uriașă,

Plânge-o viață pătimașă.

Curge lin o doină veche,

Sunet straniu, nepereche,

Tot ce mișună se-ntreabă,

De ce zbor îngeri în grabă?

Imnuri plâng deodată-n cor,

O priceasnă despre dor,

Numai eu nu mă frământ,

Fiindcă știu de acest cânt,

Urcă-n sus la Dumnezeu,

Dezrobit sufletul meu.

Pentru care motiv personal,

Pentru care tremur al firii,

Ne aflăm în derivă pe-un val,

Ce roade din ţărmul iubirii?

Pentru care vorbă deşartă,

Pentru care gest bădăran,

Carnea sub piele tresaltă,

Şi răbdăm consolaţi an de an?

Pentru care tăcere morbidă,

Pentru care strigăt subit,

Purtăm răni şi obidă,

Şi-alintăm un amor chinuit?

Pentru fiece lacrimă strânsă,

Pentru fiece oftat şi suspin,

A mea inimă arsă şi plânsă,

Va produce sporadic venin.

Din umbra gândului tău se desprinde,

Pe ape fără țărm o dâră de fum,

Și luna, ca o rană care nu se închide,

Își varsă argintul pe lungul meu drum.

Iar timpul, vechi păstor de clipe oarbe,

Ne mână pașii-n cercuri de nisip,

Lăsând în urmă visul care-și soarbe,

Din propria lumină un alt chip.

Pe țărmul inimii, nisipuri grele,

Își mută somnul peste pașii goi,

Și-n scoici adânci se nasc ecouri grele,

Pe marea nerostirii dintre noi.

Și poate că-n tăcerea care vine,

Ne vom privi din margini de destin,

Cu ochii plini de întrebări străine,

Și cu un dor pe care nu-l mai știm.

Vom merge fiecare în altă zare,

Cu jumătatea sa de infinit,

Și-n serile pustii privind spre mare,

Vom lăcrima știind cât ne-am iubit.

O poezie ce n-o să ti-o trimit de data asta

Nu vreau să-ți tulbur liniștea, nici viața 

Ai trecut peste, din ultima zi când mi-ai vorbit 

Și eu în felul meu... doar că mult mai târziu.

Dar în unele nopți în gând îmi vii tot tu

Nu cu întrebări și nici cu dor nebun

Mai degrabă ca o blândețe ce doare frumos

Ca un răspuns la toate câte nu se spun.

Te mai visez uneori, așa... fără motiv,

Te văd în vis fix cum te-am cunoscut

Râzând, cu ochii mari ațintiți spre mine

Ce mă certau si dragă le eram în același timp.

Și-n zori mă trezesc cu o liniște grea

C-am fost cu sufletul toată a ta

Și-am tot sperat să incheiem povestea

Frumos... dar a fost doar iluzia mea...

Azi aș fi vrut să-ți spun că sunt bine

Toate au prins nuanțe mai clare. 

Să pot să-ți scriu... să te întreb ce faci

Să-ți spun că mi-ai fost drag... între două pahare.

Dar n-o să-ți scriu... n-o să-ți trimit

Doar las aici un gând în versuri scris

Poate-ntr-o zi vei simți că mă gândesc la tine

Cu drag, liniște, iubire tăcută...cu sufletul din mine.

Și dacă n-o să simți nimic, nu-i bai!

Eu am simțit și simt pentru-amândoi

Mult timp de-al meu suflet a fost, vai!

Când tot am sperat finalul la un vin în doi.

Te port în mine ca pe-un vis cu febră,

cu fruntea arsă, cu obrazul stins,

ești cerul meu când inima se-ntrebă

dacă trăiește sau doar s-a învins.

Ești zarea ce nu-și lasă pașii-n urmă,

ești valul ce se sparge-n țărmul meu,

ești clipa care-n gânduri mă răpune

și gândul ce mă ține viu mereu.

Din tine beau, dar nu-mi găsesc potolul,

din tine curge sânge de cuvânt,

ești focul meu, dar nu ca să mă ardă,

ci ca să simt că-n mine e pământ.

Te scriu în mine, taină neștiută,

cu mâna care tremură de dor,

și chiar de n-ai să fii a mea vreodată,

te port, cu tot ce sunt, nemuritor.

Lună de April zace la fereastră 

Galbenă, plină de povestea noastră 

Aleargă grăbită apusul spre zori

Risipindu-mi iluzii și vise în nori.

Lumina-i se așterne ca un vis nebun

Pe-o ramură de gând nocturn

Și mi se face poftă de aroma vinului tău 

Simt dor... de dor, să simt în suflet curcubeu.

Pe chip îmi desenează un zâmbet plin

Alungând orice urmă de freamăt și chin

Și razele-i calde încing cerul cuminte

Cu-n iz ușor și unic de simț fierbinte.

Luna plină de April cerne-un vis nestins

Pe cărări de-o veche, neuitată taină 

Deși sub cerul larg, întins... deschis

Sufletul meu a capitulat...a mai închis o pagină.

Asta-i tot,
Și s-a terminat,
Iubirea pe care ți-am purtat,
A plecat,
Cât vara a durat, prin versuri te-am purtat.

Dar azi s-a terminat,
Nostalgia mă apasă, căci te-am vrut,
Și te-am dorit,
Nu doar pentru o vară,
Ci pentru ai mei copii.

Și azi îmi e dor,
De nopțile fierbinți în doi,
Când prin sărutări aprinse,
Se ascundea un noi.
Și azi îmi e dor,
De ce însemnam noi.

Te voi purta prin versuri un timp,
Căci dorul mă apasă,
Și mi se deschid amintiri de vară,
Vei fi mereu sărutul dulce,
Cel adoram in noptile cu tine.

C.D (C.Denisia)

Prin noaptea lină dansează fulgi,

Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.

În tihnă cad, în hore de iarnă,

Povești nescrise în inimi se întemeiază.

Aerul rece îmbracă lumea-n alb,

Pământul doarme sub un văl înzăpezit.

Fulgi mari, ca stele căzătoare, 

Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.

În liniștea lor, se aștern cu gingășie,

Povești de iubire, de vis și bucurie.

Fulgi mari ce zboară în vântul serii,

Pe drumul lor, desenează magie.

Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,

Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.

Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,

În taină, în inimi, e permanent adăpat.

În zborul lor efemer, povestesc tăcut,

Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.

Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,

În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.