Capsula timpului

Mă mai gândesc

din când în când la frunze.

Da, la frunze.

O nebunie poate că îți spui,

cum să te gândești la ceva

ce-i al tuturor și al nimănui.

Dar eu tot continui să mă gândesc,

La fel cum mă gândesc și la copaci, și la stele, la un drum nemers,

să mă asigur că simt și ele

că le observ.

Că cineva se gândește la ele

ca la niște ființe cu suflet ca noi,

că cineva le admiră și apoi,

oh și apoi,

le transpun esența într-o rimă anume,

să le dau viață și lor,

scriind despre cea mai frumoasă femeie

din nebunia asta de lume,

pe care se întâmplă,

într-un mod nebunesc,

să o iubesc.

Și ce nebunie… de vară

au început ploile…

ahhh… miroase a toamnă.

O frunză de-aș fi lângă frunze,

când toate celelalte se îngălbenesc

și cad…

eu n-aș cădea,

spre deosebire de celelalte,

eu am inima plină de ea…

Și deci, am putere să mă țin de creangă

până când vine-un îngheț,

Și când cred că asta a fost,

ea trece mică pe sub copacul nimănui

de care atârn înghețată și…

mă dezgheț picături.

Pentru că ea se face soare pentru mine

să nu îngheț niciodată.

(Somn ușor , prințesă 🐥)

(Și să ai o zi și o dimineață minunate, îți zic tot de acum, din seara aceasta,

pentru că sunt om de afaceri acum…

cineva trebuie să muncească în țara asta🙄)

(Sau, din moment ce ești mai mare decât mine și în același timp mică ca o furnicuță,

în loc de bună dimineața, hmmm…

cred că ar fi mai indicat să-ți spun…

“O zi binecuvântată, poftă bună la cafeluță!”😈)

Uneori mai văd și eu

soarele cum se revarsă

în părul tău, pe umerii tăi…

doar pentru că ești așa de frumoasă.

Nu-l condamn, aș face la fel

dacă aș fi soare și aș avea ca el fața brună…

te-aș căuta pe pământ să te văd în fiecare zi,

nu mă aștept să te văd și azi

pentru ca te-am văzut și ieri și cred că mi-am folosit tot norocul din această lună.

(Oricum, în dimineața asta nu prea văd soare,

deci cred că o să fie o zi bestială)

(Oh, nu mai contează,

e acolo, ne privim pe fereastră)

Când m-am trezit era târziu și frig,

Vânam un miez al nopții, nu ca-ntotdeauna;

Pe cer, scântei se împrăștiau, iar mii

De străluciri zâmbeau, și timpii stăteau împreună.

E fascinant cum, în noaptea asta,

Luminițele au putere într-un fel:

Aduc oamenii mai aproape,

Pentru că oriunde am fi, privim cu toții înspre cer.

M-am străduit, la fix, să prind tăcerea lumii,

S-ascult cum tace cuvânt cu cuvânt,

Priveam cum anii își scot pălăriile… tot priveam,

Și te țineam aproape la mine în gând.

Am mai rămas mult după aceea,

Cu gândul înainte, înapoi cu emoții;

Fie ca noul an să lase inima ta și inima mea

Să-și găsească singure miezul nopții.

Ți-aș strânge, cu dorul meu, fluturi,

Născuți gândind la chipul tău de primăvară,

Să-i presar în visele tale târzii,

Când lumea adoarme încet… pe seară.

Să visezi păsări cu aripi albastre

Și anotimpuri în care soarele se joacă printre flori.

Sub clar de lună să dansezi cu fluturii trimiși de mine,

Să-ți șoptească încet… că de tine mi-e dor.

Dezamăgită că fluturii au adormit,

Îmbătați de mireasma ta din privire,

M-am transformat într-un fluture, eu…

Să mă visezi… pe mine.

Ușor, în vise, să te cuprind,

Să te admir cum ești, în umbre de lună,

Cu ochii mei de fluture să îmi pictez, pe aripi,

Privirea ta blândă și bună!

Bat puțin mai tare din aripi și tu tresari.

Din somnul tău răsare iarăși viață.

Te urmăresc subtil și văd cum te încețoșezi.

Ce mult aș vrea să te mai iau o dată în brațe…

Dar nu apuc, că-n lumea ta deja...

E dimineață.

Vântul adie încet prin ferestre,

Purtând parfum de iubire și dor,

Eu mă pierd în adâncul nopții,

Iar noaptea ta îmi zâmbește ușor.

Te caut în gânduri și mi-aș dori

Să te împiedici cu noaptea ta de-o stea,

Să te topești în palma mea de iubire,

Și apoi să te întorci la loc în lumea ta.

Adorm abia când cerul se-albăstrește,

Dar noaptea încă mai are puterea de-a exista,

Cu ochii mei îndrăgostiți de tine,

Mă întorc și eu în lumea mea.

Și te aștept și-n noaptea care vine,

Să te strecori puțin din gândurile mele

De n-ai să vii, vei reveni oricum,

C-am încurcat nopțile între ele.

Iubind când reci, albastre mări

încă-și învață rostul,

din mintea mea zâmbetul tău

luminează întreg orașul nostru.

Luminează și stâlpi, și clădiri,

și copaci… iar privind pe fereastră,

mi-ar fi plăcut să fiu un gând de-al tău,

să pot să trag cu urechea în mintea ta frumoasă.

Dar nu ca să aud ce gândești,

ci ca să-mi astâmpăr dorul imens de tine,

mituind simultan și ochiul tău stâng, și ochiul tău drept,

să se prefacă că nu s-au întâlnit cu mine.

Să mă așez pe fruntea ta și să privesc la tot ce privești tu,

să fiu un gând pierdut care, în sfârșit, și-a găsit adăpostul,

când, fără să știi, peste umbre

ai adus lumina în orașul nostru.

Și, cum sunt fericită la tine pe frunte,

nu vreau să mă mai gândesc la timpul pe care aș vrea să-l zdrobesc.

Mai bine îmi caut curajul, pășind pe sub lună,

într-o zi să pot să-ți spun cât de mult sufletul și inima mea

te iubesc!

Mi am ingropat iubirea

Si o jelesc mereu

Dar singur in nestire

O plang numai eu

Tu ai ales uitarea

Negarea si ai plecat

In timp ce uitai totul

Eram disperat

Acum imi neg negarea

Ma mint ca te am uitat

Dar cum sa uit vreodată

Cand tu m ai spulberat

Teodor Nicolas - mi am ingropat iubirea 

Prin multe am trecut cu tine;

Pasiune, deziluzie, pricină,

Certuri,bucurii ,suspine,

Împărțind aceiași vină.

Suntem atrași ireversibil 

De o forță nevăzută,

Ce ne leagă vizibil 

Și nu e loc de dispută.

Binecuvântare ori blestem,

Pătimim orice -ar fi

Doar să fim un tandem,

Chiar de astfel ne-am jertfi.

De ne-ar lovi un trăsnet 

Pe motiv să ne despartă,

Îmbrățișați în cuget

Vom fugi de soartă.

Pe-un tărâm necunoscut 

Să renaștem împreună 

Intr -un duo absolut 

Cu ecou,sub clar de lună...

azi m ai pictat
cu pensula m ai colorat
cu inima m ai presat
ca intr o armonie de neuitat

cand m ai alintat
cu semne si critici
am crezut ca pici
intr o groapa cu septici

dar ne am regasit
printre valuri
de catre ranile
provocate de criticile
pe care mi le oferi

Iubite , nu ştiu ce mi se-ntâmplă ....

Ceva nedesluşit îmi bate-n tâmplă ,

Uneori se aşterne o linişte deplină ,

Să fie muntele de vină ?

Dinspre el o voce caldă şi duioasă

Îmi spune că sunt frumoasă 

Şi cumva o mână simt pe frunte

Ce îmi alungă grijile mărunte .

Eu îl privesc cu dragoste-n tăcere ,

El mă îndeamnă să las a lumii plăcere

Să-i urc vârful înalt fără frică 

Şi-mi va oferi căzduire în stâncă .

,,Hai vino la mine , departe de lume ,

Departe de tot , eu îţi voi purta noroc ,

Lasă totul în urmă , rău să nu-ţi pară ,

Îţi voi dărui izvoare , râuri , păduri 

Şi te voi iubi în anotimpuri 

Şi-n plus încă o vară'' .

Mi-e dor..ți-aș spune că mi-e dor... tu știi?

Dar bate vântul și-ar duce dorul pe câmpii 

Și tu mi-ai rămas umbra nopților târzii 

Un nume scris pe-un colț de vis...

Mi-e dor...te-aș căuta... nu știu la ce folos

Prăpastia dintre noi nici tot pământul n-o astupă 

Iar pașii tăi au dispărut repede și frumos

Ca ploaia când soarele de vară o usucă...

Mi-e dor... de-al tău parfum de vin... și simt că mor

Că sufletul mi-l cere în continuu

Nu pot să scriu cuvinte... să-l măsor

Știu doar că azi imi bate, un dor ingenuu

E atât de altfel această ninsoare .....

O mână a tras de o bucată de cer

Pe unde curge albul pur fără cruţare ,

Ninge rotund cu colinde din eter ,

Cu dorinţe ce se topesc în palme 

Când iarna se cuibăreşte-n calendare .

Ninge fără grabă şi albul spre el te cheamă

Să ţi se aşeze pe pleoape , pe tâmple ,

Pe sub paşi , pe inimi rebele .

Ninge cu doruri de anii trecuţi ,

Cu doruri din alte lumi şi cu uitare ,

Cu rugi şi cu iubiri de sfinţi ,

Cu aripi de îngeri şi cu iertare .

Această ninsoare e atât de altfel ....

Pe o margine de cer

Se cântă Leru-i ler .