Onoare

Trebuia să fiu băiat
Dar n-a fost să fie
Cel mai mare răzgâiat
Despre mine să se scrie

 

Să aduc onoare
Să țin linia tare
S-o fac cât mai mare
Să fiu al neamului splendoare

 

Dar a fost să fiu fată
De asta neiertată
De multe ori uitată
De lumea toată, toată

 

Am adus dezamăgire
Multă rău tatălui meu
Dintre frați, ăl mare
N-are și el un leu

 

Și nu vrea să știe
Că fata lui
Face cât o mie
Din fii neamului

 

Așa că duc povara
Parcă de strămoși lăsată
Și scriu la toată țara
Că aici răzbește o fată.


Category: Confessional poems

All author's poems: A.N. poezii.online Onoare

#onoare#viață#povară

Date of posting: 16 April

Timp de citire: ~1 min.

Views: 987

Log in and comment!

Other poems by the author

Prima

Prima mea poezie,

Care sper să mă învie

Din mintea mea sumbră,

Care nu dă să pătrundă

În exteriorul ei.

 

An de an, tot sper,

An de an, disper

Să tot scap de aici,

Unde am doar mici,

Mici-mari speranțe.

 

Speranțe la viitor,

Speranțe la un dor

De ce nu am cum,

De ce nu voi avea

Vreodată.

 

Pentru ca sunt tot aici,

Unde acum nu am nici

Nimic altceva,

Decat prima, ea,

Poezie a mea.

More ...

În sânge

Printre mii de flori și armonie
Liniștea e mâncată de vie

 

Printre sute de visuri și speranțe
Domnesc ale haosului nuanțe

 

Printre zeci de zâmbete și râsete
Se aud acum doar plânsete

 

Printre câteva suflete miloase
Au rămas doar niște oase

 

Printre un infinit de destine
Doar unul mi se cuvine
Iar destinele nu fug
Doar te fac și te distrug
Pe contract e totul scris
Fiindcă tot este prescris
Vreau să râd, să nu semnez
De tot să mă împotrivesc
Să fac doar haz de necaz
La contract sa fac un naz
Dar nu am eu de ales
Așa e scris și înțeles
Las orgoliul la o parte
Contractul îmi e a vieții carte
Las orice...și glumele
Și-mi scriu în sânge numele.

More ...

Calea

Tot ce am mai bun
Nu prea pot să spun...
Și ce am mai rău
Știu prea bine, zău!
Și tot mă împotmolește,
Mintea ce nu ocolește,
Orice obstacol din drum,
Intru în el și mă fac scrum.

Asta nu e calea mea,
Dar mă atrage tot spre ea,
Vanitatea, nu ce-i bun,
Și nu pot să-mi văd de drum.

More ...

Soare

Fără rațiune sau discernământ
Parcă nu mai sunt înfiptă în pământ
Fără greutate, mă uit iar în oglindă
Și parcă nu mai sunt, o deforma merindă

 

Mă uit în ochii mei și văd iar
Copilul din mine, fără gust amar
Mă uit cum eram și cum iar sunt
Zâmbesc la mine, fără niciun cuvânt

 

Și pentru prima dată, în atâta vreme
Simt ceva, fără a mă teme
Nu știu dacă e speranță, optimism
Dar culorile mele nu mai sunt un cataclism

 

Timpul mă aleargă, tot atât de repede
Dar mersul meu este acum așa de limpede
Tot îmi e frică de atât de multe
Dar mintea ea nu vrea să mai asculte

 

Pot să mă uit acum și la soare
Orbesc în fericire, în lumină, cu ardoare
Și voi să vă scăldați în a mea culoare
Căci am devenit un preaiubit soare

More ...

Mereu în eclipsă

Mereu în exterior
Pare sa fie doar lumină,
Chiar dacă pe interior
Întunericul domină.

 

Orișicine zice
Că sunt un soare,
Și sunt doar în eclipsă
Nu ard cu ardoare.

 

Nu pot să mă ridic
La nici o așteptare,
Chiar dacă-n față nu-i nimic
Sunt tot ascunsă în zare.

 

Și în viitorul sigur
Implodez învinsă,
Dar tu nu o să vezi
Căci tot sunt în eclipsă.

More ...

Gemeni

De la început am știut
Că mereu am vrut
Să fii lângă mine
La rău și la bine.

 

Însă ai plecat
Și-a rămas uitat
Undeva-n eternitate
Timpul nostru-n unitate.

 

Te-ai născut în gemeni
Și pari să îmi semeni,
Eu-s printre săgetători
Zodiile noastre surori.

 

Și cred, mi se pare,
Că a noastră conexiune
Trece de orice lume
Poate suntem Gemeni.

 

-pentru bunicul meu Teodor

More ...

Poems in the same category

NEGRU DE DURERE

Se lasă noaptea-n carnea mea bolnavă,

O noapte fără stele și regrete,

Curge prin vene-o proaspătă otravă,

Născută din tăcerilensecrete.

 

E negru patul, neagră e lumina

Ce-ncearcă să străpungă geamul spart,

Pe masă plânge-n hohote sulfina,

Iar eu din propria-mi ființă mă despart.

 

Un doliu vechi, cusut direct pe oase,

O umbră ce mă strânge ca un laț,

Sunt doar verigi din lanțurile groase

Ce trag spre iad un suflet fărâmițat.

 

Nici țipătul nu mai găsește gură,

S-a prăbușit și cerul de plumb greu,

Sunt doar o pată oarbă de arsură

Pe pânza unde m-a pictat un zeu.

 

Scrâșnesc din dinți când ceasul bate golul,

Secundele sunt cuie în sicriu,

În piesa asta eu îmi joc doar rolul:

Să fiu pământ, deși par încă viu.

More ...

ȘCOALA TĂCERII

I. ȘCOALA TĂCERII

 

Nu școala este vinovată

Când nedreptatea crește-n ea,

Ci omul care vede totul

Și tace când ar trebui să stea.

 

Un elev spune: „Sunt lovit,

Mă strigă, râd și mă jignesc.”

Dar glasul lui rămâne-n ziduri,

Deși adulții îl privesc.

 

Profesorul știe, dar nu face,

Directorul află, dar așteaptă,

Iar cel ce-ar trebui să apere

Privește rece și nu-ndreaptă.

 

„Am spus”, răspunde câte unul,

„Dar ei oricum nu vor asculta.”

Dar poate fi aceasta o scuză

Când un copil nu mai poate sta?

 

Căci nu e de ajuns să spui

O dată rece: „Nu e bine!”

Când vezi că răul se repetă,

Ai datoria să intervii.

 

Nu poți lăsa un copil singur

În fața celor ce-l rănesc,

Apoi să spui că n-ai putere

Și să aștepți să se oprească firesc.

 

Școala ar trebui să fie

Un loc în care poți învăța,

Să fii ascultat și respectat,

Să poți veni fără a te temea.

 

Dar când cei puși să o conducă

Își uită rostul și tac mereu,

Nedreptatea prinde putere,

Iar cel mai slab rămâne greu.

 

Nu cărțile sunt vinovate,

Nici tabla, clasa sau caietul,

Ci nepăsarea ce apare

Când omul își uită jurământul.

 

Un profesor nu-i doar o funcție,

Nici doar un serviciu oarecare;

El poartă-n suflet răspunderea

De-a fi un sprijin la nevoie mare.

 

Iar cel ce conduce o școală

Nu trebuie doar să dea ordine;

El trebuie să vadă răul

Și să oprească nedreptățile.

 

Când un copil spune adevărul,

El trebuie să fie ascultat,

Nu ignorat, nu pus deoparte,

Nu judecat și condamnat.

 

Iar dacă cel ce face răul

Nu se oprește la cuvinte,

Atunci trebuie luate măsuri,

Nu doar rostite avertismente.

 

Căci autoritatea fără faptă

Devine doar un cuvânt gol,

Iar tăcerea celor responsabili

Lasă în urmă un greu ecou.

 

Nu spun că toate școlile tac,

Nu spun că toți profesorii greșesc;

Există oameni care apără

Și pentru elevi se dăruiesc.

 

Dar unde omul vede răul

Și poate face ceva — dar tace,

Acolo nu mai este doar tăcere:

Nepăsarea începe să crească.

 

Și poate într-o zi, în școli,

Nu zidurile se vor schimba,

Ci oamenii care le conduc

Vor înțelege menirea sa.

 

Că școala nu-i doar o clădire,

Nici catalog, note sau program;

Școala înseamnă oameni, copii,

Și fiecare are un dar.

 

De aceea, când un elev strigă,

Să nu-i răspundem cu tăcere;

Să fie ascultat și apărat,

Cu dreptate, grijă și putere.

 

Nu școala este problema,

Ci nepăsarea unor oameni;

Iar școala se poate îndrepta

Când cei responsabili rămân oameni.

 

II. CONTINUARE — ȘCOALA TĂCERII

 

În școala unde toți aud,

Dar prea puțini vor să spună,

Se-aude clopoțelul zilnic,

Dar dreptatea nu răsună.

 

Se intră-n clase, se predă,

Se scriu cuvinte în caiete,

Dar printre bănci rămân probleme

Pe care nimeni nu le vede.

 

Sau poate le vede, dar tace,

Fiindcă e mai simplu să ignori,

Să spui că „nu e treaba noastră”

Și să aștepți o altă zi.

 

Iar dacă banii sunt pe primul loc,

Iar funcția trebuie păstrată,

Ce mai înseamnă răspunderea

Față de o generație întreagă?

 

Unii vor să iasă-n evidență,

Să fie numele lăudat,

Să spună lumea cât de bine

Au condus și-au realizat.

 

Dar dacă-n spatele imaginii

Un elev rămâne singur,

Atunci ce folos mai are faima

Când omul nu mai este văzut?

 

Nu poți clădi o școală bună

Doar cu statistici și rezultate,

Când elevii ajung să creadă

Că problemele lor nu contează.

 

Ne puneți să luptăm între noi

Pentru fiecare punct și notă,

De parcă succesul unui coleg

Ar însemna că altul pierde.

 

Și ajungem să ne privim

Cu teamă și neîncredere,

Uitând că suntem colegi

Și avem nevoie unii de alții mereu.

 

O notă nu trebuie să fie

Motivul pentru care ne urâm,

Iar catalogul nu poate spune

Cine suntem și ce devenim.

 

Și totuși, presiunea crește,

Comparațiile nu se termină:

„El are mai mult decât tine.”

„Ea este mai bună decât tine.”

 

Dar nimeni nu se mai întreabă

Cât a muncit fiecare,

Ce greutăți a avut în viață

Și cât de greu i-a fost să urce.

 

Nu toți învățăm la fel,

Nu toți avem același drum,

Dar toți merităm respect

Și șansa de-a deveni mai buni.

 

Iar când un elev spune:

„Am o problemă, ajutați-mă!”,

Nu este suficient să-i răspunzi

Și-apoi să uiți ce ți-a spus.

 

Dacă problema mai continuă,

Trebuie căutat un răspuns;

Dacă primul pas nu ajunge,

Trebuie făcut și al doilea, de-ajuns.

 

„Le-am spus să se oprească.”

 

Dar dacă nu s-au oprit?

 

„I-am avertizat.”

 

Dar dacă au continuat?

 

Atunci nu mai este suficient

Un singur cuvânt spus în grabă;

Responsabilitatea înseamnă

Să cauți o soluție adevărată.

 

Căci elevul care cere ajutor

Nu trebuie să plece mai departe

Cu impresia că este singur

Într-un loc ce trebuia să-l apere.

 

Iar dacă un elev este agresat,

Nu trebuie întrebat doar

De ce nu s-a apărat singur

Și de ce n-a încercat mai mult.

 

Întrebarea trebuie să fie:

 

„De ce s-a ajuns până aici

Și ce putem face să se oprească?”

 

Asta înseamnă răspundere,

Asta înseamnă să fii drept:

Nu ascunzi problema de mâine,

Ci cauți soluția cât mai concret.

 

Nu muți problema de pe-o zi pe alta,

Nu speri că va dispărea singură;

Căci o problemă ignorată

Rămâne acolo și se adună.

 

Ea rămâne.

 

Și uneori crește.

 

Iar școala devine tăcută

Nu pentru că nu sunt probleme,

Ci pentru că oamenii au învățat

Să nu mai vorbească despre ele.

 

Aceasta este școala tăcerii:

 

Elevul vorbește,

Dar glasul lui nu ajunge unde trebuie.

 

Profesorul vede,

Dar uneori trece mai departe.

 

Conducerea știe,

Dar imaginea pare mai importantă.

 

Nota devine competiție,

Iar colegul devine rival.

 

Banii, funcțiile și prestigiul

Ajung uneori înaintea răspunderii.

 

Dar tăcerea nu poate dura

La nesfârșit, fără glas,

Fiindcă există elevi care întreabă

Și elevi care nu fac un pas înapoi.

 

Există elevi care observă

Și nu vor să accepte

Că nedreptatea este normală

Și că nimeni nu trebuie să lupte singur pentru dreptate.

 

Poate că într-o zi

Școala tăcerii se va schimba.

 

Nu prin dărâmarea clădirilor,

Nu prin schimbarea cărților,

Ci prin schimbarea oamenilor

Care au puterea să facă ceva.

 

Atunci profesorul va asculta,

Directorul va interveni,

Regulile vor fi respectate,

Iar elevul va fi protejat.

 

Nota va rămâne doar o notă,

Iar colegul nu va fi dușman;

Școala va deveni din nou

Un loc pentru fiecare an.

 

Atunci școala va fi locul

În care omul este mai important

Decât funcția, banii, imaginea

Și orice interes trecător.

 

Până atunci însă rămâne

O întrebare către noi:

 

Cât timp poate dura tăcerea

Când atât de mulți au ceva de spus?

 

Și cât timp poate fi numită

„educație” o lume în care

Elevii trebuie să învețe singuri

Cum să lupte ca să fie ascultați?

 

Nu școala trebuie condamnată,

Ci nepăsarea trebuie schimbată.

 

Nu educația trebuie distrusă,

Ci nedreptatea trebuie înlăturată.

 

Și nu elevii trebuie puși

Să se lupte între ei,

Ci oamenii responsabili

Să lupte pentru drepturile lor.

 

III. FINAL

 

Nu orice om ce intră-n clasă

Și ține lecții zi de zi

Înțelege cu adevărat

Ce-nseamnă profesor a fi.

 

Profesorul adevărat nu doar predă,

Nu doar note pune-n catalog,

Nu cere doar liniște și teme,

Apoi pleacă nepăsător.

 

Profesorul adevărat ascultă,

Observă chiar când nimeni nu vorbește,

Apără dreptatea când o vede

Și nu lasă răul să crească orbește.

 

Când un elev cere ajutor,

Nu întoarce capul nepăsător;

Când vede-o nedreptate,

Nu spune: „Nu este treaba mea.”

 

Iar când situația continuă,

Nu se ascunde după cuvinte;

Caută soluții, ia măsuri

Și-și asumă lucrurile sfinte.

 

Pentru că a fi profesor

Nu înseamnă doar o funcție;

Înseamnă grijă și răspundere,

Înseamnă suflet și misiune.

 

De aceea spun la final,

Fără să condamn școala sau educația:

 

Cei care văd nedreptatea

Și aleg mereu să tacă,

Cei ce-aud un elev și-l ignoră

Își uită adevărata menire.

 

Un profesor adevărat

Nu este definit de catedră,

Ci de ceea ce face

Când un elev are nevoie de el.

 

Școala nu este problema.

Problema este nepăsarea

Celui care vede și poate

Să schimbe ceva, dar nu vrea.

 

Iar școala tăcerii

Va deveni școala dreptății

Atunci când cei responsabili

Vor alege să nu mai tacă.

 

Atunci clopoțelul va suna

Nu doar pentru-o nouă lecție,

Ci pentru-o școală în care

Dreptatea devine direcție.

 

Iar fiecare copil va ști,

Când va păși pe poarta ei,

Că glasul lui va fi ascultat

Și că nu este singur printre cei.

 

Atunci școala nu va mai fi

Doar zid, catalog și catalogare,

Ci locul unde fiecare copil

Își poate găsi propria valoare.

 

Și poate acesta este rostul

Pe care școala trebuie să-l aibă:

 

Să formeze oameni cu suflet,

Nu doar elevi cu note-n grabă.

 

Să învețe omul să respecte,

Să ajute și să apere,

Iar atunci când vede nedreptatea,

Să aibă curajul să nu mai tacă.

More ...

Copilul vostru

Dragă mamă,

Dragă tată,

Nimeni nu m-ascultă.

Viața-i grea, lecții multe,

Creeru-n haos se pierde.

Recele izvor, în suflet calm mi-aduce!

Însă, lipsa de-ajutor 

În văzduh mă pierd ușor

De ce mă ignorați?

De ce mă comparați?

Nu-s și eu copil de-a vostru? 

More ...

Tăcerea dintre două pahare

Lovită din nou de a ta absență 

Mă aplec umilă cu reverență, 

Că după atâta dependență 

Nu mai doare a ta indiferență.

 

Și-mi amintesc că indiferența 

E o lipsă gravă de respect.

Știi?...O vorbă ar fi făcut diferența 

Între ce e greșit și ce-i corect.

 

Și după atâta luptă oarbă 

Cu tot ce în urmă ai lăsat, 

Sufletul, de azi nu te mai rabdă... 

Dorul, de-atâta umilință... a secat.

 

Înverșunat l-ai transformat

Din simț sublim, într-un mare păcat.

... Și știi prea bine că nu s-a meritat

Să fii lecție, în loc de-un vin... îmbrățișat.

 

Lecție cruntă și mult prea dură 

Ce mi-ai predat-o fără milă, 

Știindu-mi inima de tine plină

M-ai lăsat în a neputinței viitură.

 

Căci, să ard de dor și de dorințä 

S-aștept un semn, să văd ceva 

A fost un fel dement de umilință.

....Hrănit din speranța unui altceva...

 

...Să mai caut scuze e banal 

Ție...om bun, dar cu tăceri,

Când ți se pare atâta de normal 

Puțin din timpul tău, să nu-mi oferi.

 

Pașii mi-i duc spre "nu știu unde"

Purtând vise și dorințe mărunte. 

Mă rog să uit ce nu mai are rost

... Vreau inima s-o țin la adăpost.

 

Că-i o minciună grosolană 

Să ofer respect și să aștept,

Un om căruia i-a priit uitarea

Și n-a simțit măcar, o urmă de regret...

 

Rămâne să ofer doar ce primesc,

Să mă respect și să fiu curajoasă.

Și-ntr-un final poate te uit...

Să pot fi demnă de cei ce mă văd valoroasă.

....................................

S-a terminat cu tot ce-a fost iluzie și dor,

Pășesc spre viitor cu fruntea ridicată,

Lăsând în urmă trecutul pierdut și trecător

Și tăcerea dintre două pahare... uitată.

More ...

Vinul din călimară

Am scris și scriu aceste poezii inspirată fiind de niște momente, întâmplări care mi-au marcat existența.

Am încercat și încerc să redau în versuri amintirile, emoțiile, gândurile și visele mele intr-un mod cât mai real deși poezia e pură fantezie uneori... însă se pot distinge clipele reale care au dus la crearea fiecărui vers...

Prin aceste poezii nu-mi doresc decât să vă împărtășesc o parte din mine, să vă atingă sufletul așa cum mie mi-l ating de câte ori așez stiloul pe hârtie... 

 

Pe coala albă timpul se oprește,

O întâmplare veche prinde glas,

Și realitatea-n vers se împlinește

Cu fiecare gând ce mi-a rămas.

 

E pură fantezie uneori,

O haină nouă pentru vechi dureri,

Dar printre rânduri simți cum trec fiori

Din clipele ce s-au trăit mai ieri.

 

Așez stiloul, inima tresare,

Iar din trecut bucăți din mine strâng,

Să las o parte-n fiecare zare,

Să râd prin rânduri sau în taină să plâng.

 

Nu-i doar poezie, e o punte lină

Spre sufletul ce caută răspuns,

O mână de pământ și de lumină,

Un adevăr în metafore ascuns.

More ...

Doar o mirare

 

Sunt doar o urmă pe trotuare reci,

O promisiune sub umbrele-ascunsă,

Când toamna cerne peste vechi poteci

O nostalgie lungă, de ploi plânsă...

 

Te port și-acum în gestul cel mai simplu,

Paharull ridicat în pragul serii,

În ritmul unui cântec prins cu timpul,

Ce-mi aduce înapoi parfumul revederii.

 

N-ai mai venit, dar n-ai plecat de tot,

Păstrez și-acum acele seri în minte...

Aș vrea să șterg trecutul, dar nu pot,

Când lumea se grăbește înainte.

 

A fost curată... o poveste scurtă,

Înainte ca frigul să ne prindă-n pas,

Iar astăzi doar tăcerea mă mai mână

Să înțeleg tot ce n-a mai rămas.

 

Furtuna a trecut de mult pe-aici,

Dar sufletul, sub cerul de aramă,

Mai tremură la stropii reci și mici,

Când sunetul de ploaie iar mă cheamă.

 

Așa am devenit o filă mută,

Un rând nescris în manuscris;

Purtăm cu demnitate-o cale pierdută,

Fără reproș, în suflet, ca pe-un vis.

 

Privesc în urmă fără de regrete,

La tot ce timpul în zori a prefăcut,

Rămân o simplă umbră în lumină,

Parfumul unei ploi ce mult a mai durut...

 

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍