Tu ai ales…

Nu e liniște.
E doar zgomotul prea mare
care acoperă lipsa.

Suntem mulți.
Atât de mulți încât ne lovim coatele
și totuși
nu ne atingem niciodată.

Pustiu —
mai pustiu decât pustiul care știe măcar
că e singur.

Eu stau între oameni
ca o literă rătăcită
într-un cuvânt care nu mă mai rostește.

Vorbe.
Mii de vorbe.
Emoji-uri care zâmbesc în locul fețelor,
mâini care nu mai strâng,
ochi care privesc prin tine
ca printr-un geam murdar de grabă.

Fericirea a trecut pe-aici,
știu,
pentru că încă îi simt urmele
ca pe o arsură veche.

Dar nisipul a acoperit tot —
amintirea pașilor,
conturul buzelor tale
în dunele mele de gând.

Ne-am obișnuit să fim singuri împreună.
Să respirăm același aer fals 
a conectării.

Și nimeni nu mai întreabă:
„E cineva aici?”
Pentru că răspunsul doare
mai tare decât tăcerea.

Imaginea e realizată de subsemnata :) 

Poezia nu se scrie,
ea se acordează —
precum o orchestră invizibilă
în care tăcerea mânuiește bagheta.

Fiecare literă — o notă,
cândva tremurată,
altminteri aprinsă ca o coardă atinsă prea viu.
O percepi?
Nu în priviri —
în stern,
acolo unde suflul deprinde rostul.

Cuvântul — portativul
pe care sufletul își așază pașii
fără de îngăduință.

Și, subit,
tot ce-ai fost —
o ezitare,
un dor nesfârșit,
o rană ce n-a învățat să tacă —
se rânduiește,
se înlănțuie,
se cântă.

Nu mai ești tu.
Ești sonoritate.

Ești vibrația dintre două tăceri
care au consimțit să se iubească.

Poezia nu reclamă,
nu strigă,
nu explică.

Ea doar îți așază inima
într-o cheie sol-ară
și te lasă
să te asculți.

Un omagiu adus ”Poeziei” cu prilejul Zilei internaționale a poeziei.

În geamul din odaia mea

seară de seară îmi luminează 

un felinar, care zâmbea

și îmi șoptește că veghează

făptura mea în pat întinsă

și de lumina sa cuprinsă.

Un felinar, un ochi de seară

ce peste corpul meu coboară 

o rază blândă de lumină 

ce la conturul meu se înclină

Iar eu precum floarea de glastră

îl aștept cu drag la fereastră .

Tu picătura luminoasa

de ce-ai ales să-mi bați în casă

și m-ai făcut să te îndrăgesc

atunci când noaptea mă iubesc

sub picăturile tale de lumină

când mă alint ca o felină.

Pașii
ne duc acolo unde,
indiferent de anotimp
și de vremea de-afară,
este mereu cald.

Acolo,
sufletul înflorește,
chiar dacă, pe nesimțite,
rădăcinile par să se usuce.

Acolo —
locul din brațele
și din sufletul mamei,
unicul loc
unde raiul
atinge pământul.

Ne strângem glasul sub lumina-ți blândă,
Ca fiii la sânul unei mame,
De versul tău ni-i inima flămândă
De adevăr și lacrimile mamelor în năframe.

Ne-ai pus în palme graiul ca pe-o pâine
Și ne-ai învățat s-o frângem cu sfială,
Să nu-l lăsăm pierdut prin vremi străine,
Ci să-l purtăm cu sfântă rânduială.

Prin tine mama s-a făcut altar,
Și casa – cer în pragul ei smerit,
Iar dorul nostru, e fără hotar,
ce-n univers frumos s-a răspândit.

Noi te citim cu fruntea aplecată
Și ne găsim în fiecare slovă,
Căci ni-ai lăsat o patrie binecuvântată
În care dragostea-i dovadă.

Rămâi în noi, ca teiul înflorit,
Ca roua peste lanul dimineții,
Prin tine-am învățat ce-i de iubit
Și cum se veghează valorile vieții.

P.S. Un omagiu adus poetului Grigore Vieru, poet al sufletului românesc.

Pastor de vise

pe pășuni întinse

unde iarba cu rouă

trezește la viața nouă.

Păstor de speranță 

ce spre cer se înalță

cu suflet curat

unde Domnul desculț a intrat

Păstor de mioare

cu blănițe albe și strălucitoare 

ce-ți sunt alinare

când dorul te doare.

Păstor de pe munte

ai de a spune multe

prin doinele neamului

cu cântul Flautului.

Păstor, păstoraș,

viața de oraș

prea mult sa schimbat

oamenii de doine au uitat .

Păstor de lumină

genunchii mi se înclină

pentru putere și răbdare

să păstrezi unită turmă de mioare

Păstor de frumos,

chipu-ți luminos

azi ne dă căldura

credința și învățătură 

Tu Păstor de vieți 

cu dragoste ne înveți

pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.

Nu-mi da răspunsuri, Doamne…

Cuvintele tale sunt fulgere

pe care n-am ochi să le vad.

Nu le înțeleg,

nu le pot cuprinde,

și totuși… Te cred.

Am strigat de atâtea ori: „De ce?”

Dar azi nu Te mai întreb nimic.

Lasă-mi doar inima să ardă,

să Te iubească în tăcere.

Nu-mi vorbi în rostiri adânci,

ci în tăcerea care știe

să îmbrățișeze suferința

fără s-o risipească.

Fă-mă fiu al Tainei,

nu al înțelesurilor.

Fă-mă să îngenunchez

în fața necunoscutului Tău

și să-l numesc: Tată.

Căci nu răspunsul mântuie,

ci încrederea fără dovadă.

Nu dovada mă ține,

ci dorul.

Rămâi tăcut, Doamne, dacă vrei.

Eu rămân —

și cred.

Călătoresc mereu prin a mea țară,

Și văd cum mulți români o părăsec,

Și nu cumva că n-ar fi una frumoasă

Și pentru că aici de muncă nu găsesc

Cândva eram peste 22 de milioane

Aici stăpâni pe-a noastră Românie,

Acum suntem aproape 16 milioane

Și nici acestia nu viețuim în armonie

Pe drumul meu prin țara mea de dor

Din nord spre sud și către est și vest,

Minunății la fiecare pas eu întâlnesc

Și ochiul mi-l încântă când le privesc

Nu sunt nostalgicul după trecut

Și nici să plâng că aș avea nevoi,

Dar am o vârstă și văd că nu e bine

Când bombe cad in lume și-i război

Mereu îmi pun multe-ntrebări

La care n-am primit răspunsuri,

Cum ar putea un om pe pământ

Să fie fericit, făra trăi cu lipsuri

Mă sui pe vârf, pe muntele Ceahlău

Și de aici privesc cum curge Bistrița,

Sunt printre nori și-aș vrea mai sus

Dar n-am cârlig și să-mi agăț scărița

Și-atunci privirea mi-o arunc în zare

Și bat departe către Marea Neagră,

Gândul mă poartă puțin prin deltă

Vai ce frumos, însă cobor că-i seară

Pentru ce văd vă chem în astă țară

Pe mame, tați, bunici, copii, nepoți,

Sunteți printre străini cam 6 milioane

Ce bine-ar fi să fim acasă, mâine, toți!

Râbdarea nu este așteptare,

ci rămânere.

Este felul în care timpul

încetează șă mai fie lucrare.

Omul răbdător

vrea să scape de greutate,

nu să se schimbe.

De aceea, timpul îl apasă

ca o povară străină.

Cine rabdă se curăță,

nu pentru că suferă,

ci pentru că nu mai iese din adevăr.

Răbdarea taie graba minții,

Dezleagă dorința de rodul îmediat,

Învățând inima să nu ceară dovadă.

În ea, patimile se usucă

nu prin luptă directă,

ci prin lipsa de hrană.

Răul nu este învins,

ci lăsat fără sprijin.

Răbdarea este crucea

întinsă în timp:

aceeași greutate purtată zilnic,

fără justificare, fără revoltă.

Aici omul încetează

șă se mai întrebe „cât mai durează”

ți începe să existe acolo unde este.

când timpul e primit, nu consumat,

el devine transparent,

iar suferința își pierde

dreptul de a defini ființa.

Răbdarea nu aduce mângâiere,

ci stabilitate,

nu alinare, ci adevăr.

Din această statornicie,

încet, fără semn,

începe să se nască

omul adunat.

Toți pot să producă o schimbare

Toți sunt capabili de modificare

Toți pot ridica o cărămidă

Și să o așeze pe o fundație solidă

Dar din păcate nu toți știu

Să distingă fondul de pustiu

Mulți știu să lucreze cu informație

Să pună soluții în ecuație

Mulți cunosc drumul spre țintă

Și ceea ce ea reprezintă

Dar din păcate puțini vor

Să își dedice timpul lor 

Puțini vor să se dedice 

Pentru alții să se sacrifice 

Puțini încearcă și se zbat

Cu norodul ce nu vrea schimbat

Din păcate nimeni nu reușește

Și sârguința puținora se irosește

Nimeni nu reușește nimic din păcate

Când tresăririle vin doar de la minoritate

Nimeni nu reușește, nimeni nu face

Când majoritatea fie nu știe, fie tace

Degeaba toți posedă potențial

Să producă conținut esențial

Degeaba pe mulți cogniția îi duce

Când dorința doar la puțini se reduce

Și prea puțini încearcă și caută mijloace

Toți pot, mulți știu, puțini vor, nimeni nu face.

Ieri, copii la sânul mamei

Azi, plecați în lumea mare,

Ieri, surori și frați la masă

Astăzi triști de-a ta plecare. 

Ce bine mai era-n copilărie

Când nu știam ce-i dușmănia,

Unul pe altul ne-am crescut

Văzând cum tata își iubea soția. 

Și din iubirea lor..binecuvântată 

Cinci copii au apărut pe lume,

Trei surori și frații mult doriți

Să ducă mai departe al lor nume. 

N-aveam bogății sau cont în bancă

Și doar cele necesare pentru trai,

Dragostea plutea în casa noastră

Și bucuria de-a purta al nostru strai. 

Acum, grijă avem de cont și bani

Dar din păcate, uităm să dăruim,

Și greu ne e dușmanul să-l iertăm

Și pe săracul cu nevoi..să-l miluim. 

Ne adunăm mai rar pe-acasă

Când povestim cum ne e viața,

Ne amintim de-ai noști părinți

Lăsând ochii..să ne inunde fața!

Orașul clipește în neon

și uită că fiecare geam e un ochi

care te privește.

Semnalele nu funcționează

dar tu te oprești

și pentru o secundă

respiri profund.

Pașii tăi devin alt timp

un timp care nu cere

aprobarea nimănui.

În buzunar, telefonul tace

înima însă știe

cum să atingă vidul.

Numai între alerte

îți întinzi respirația

ca o punte între ce e

și ce refuzi să devii.

Dar pentru câteva clipe

lumea încetinește

iar tu ești complet prezent.