Autorul Rares

O creație ritmică a frumuseții

Într-un peisaj de poezie,

E ornamentarea pașnică a vieții 

Într-un pahar de veselie.

E ambasador al artelor frumoase,

Al trecerii realității-n ideal,

Doar poezia pe valuri furtunoase

E precum un vis torențial.

Ciupește acele coarde ale inimii

Realizând un suntet mai plăcut,

Mai adaugă cuvintele junimii,

Ș-apare un nou cântec născut.

Prin ea inima poate cânta 

Făr' de sunet sau cuvinte,

Sufletul-s poate avânta 

Dup-acele lucruri sfinte. 

Rima-i ca o cârmă-n vers,

Dar versu-i cârma-n artă,

În arta de-a lupta în contrasens

Cu tot ceea ce-n calea ta s-arată.

Ca un testament prin versuri

Poate fi văzută și-nțeleasă,

Pare-a merege-n universuri

Și-a fi cea din-tâi aleasă.

Orice rană cu rațiune creată 

Jos te-ar face ca să cazi,

Gândul de-a fi vindecată 

Doar prin versuri îl mai vazi...

Orice silabă dintr-un mistic vers 

Distruge bariera ta necunoscută

Face răul ca să fie brusc el șters 

Parc-ai fi din nou tu renăscută!

21.10.24

Căderile în toamnă au doza lor de taină

Gustată lung din vinul ce fierbe-n buza dulce

A celor ce greșeala din vina lor o smulge

Ca umărul să lase și frunze-n vânt și haină.

Căderile în toamnă au scara lor spre vise

Din început de secol sfârșit într-o legendă

Când cai fără zăbală galopul și-l suspendă

La sânul cu potcoavă de nemuriri promise.

căderile în toamnă au norii lor de ploaie

Căzută către cerul întors cu fața-n jos

A larg căuș anhidru cedând la om frumos

Plecat să sugă ludic nectarul din puroaie.

căderile în toamnă au totul și nimicul 

Întinși pe patul moale al vinului adult 

Plecat să ducă dorul din mult în tot mai mult

Cât fierbe luna plină și clatină ibricul. 

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor

nu şi-au oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Nos conocemos de vista

cuantos momentos fugaces

nunca en su camino

no pararon

caminar seguro y rápido

Nos conocemos de vista

solo los ojos en silencio

dijeron tantas veces

todo lo que querían

cuando encontraron su luz...

Ni siquiera por accidente

no dije una palabra

En tantas reuniones,

este juego de miradas

Nos hizo gracia a los dos.

Nos conocemos de vista

pero siempre es un placer

el recuerdo para conservar

y revisar

Los ojos que has conocido toda la vida.

reunirse en la mañana

y cuando nieva, y cuando llueve

en el auto 179.

Nos conocemos de vista...

¡Y entonces!

Nos conocemos de vista

cuantos momentos fugaces

nunca nos detuvimos en su camino

caminar seguro y rápido

Nos conocemos de vista

solo los ojos en silencio

dijeron tantas veces

todo lo que querían

cuando encontraron su luz...

Ni siquiera por accidente

no dije una palabra

En tantas reuniones,

este juego de miradas

Nos hizo gracia a los dos.

Nos conocemos de vista

pero siempre es un placer

el recuerdo para conservar

y revisar

Los ojos que has conocido toda la vida.

reunirse en la mañana

y cuando nieva, y cuando llueve

en el auto 179.

Nos conocemos de vista...

¡Y entonces!

Spre cer noi am trimis mesaj

Cu destinație pe Domnul Sfânt,

Unde s-a dus și mama noastră

Când s-a-nălțat de  pe pământ

 Sperăm că n-am greșit adresa

Și un mic semn noi să primim,

Până atunci cu toții ne rugăm

Și numele ei sfânt îl pomenim

Gândul ne duce departe-n timp

Spre clipe minunate și amintiri,

Ochii de lacrimi ni-s inundați

Și ne-nțelegem doar din priviri

Mereu ne strângem pe-acasă

De mama nu suntem așteptați,

Tristețea este în casa noastră

Și-a dispărut mirosul de cârnați

Cândva, erau bucate peste tot

Cu care mama fericită ne servea,

Și să rămână întotdeauna calde

Cu grijă, cu un ștergar le-acoperea

Acum mai toate nu-s la locul lor

Prin curte, beci și-a ei cămară,

De-avem nevoie de ceva ni-i greu

Iar viața fără ea a devenit povară

Abia acum realizăm ce este mama

Și cât de mult ea astăzi ne lipsește,

Iar pe moment avem o mică teamă

Să nu o supărăm, când ea de Sus..la noi privește!

Vântul mă mușcă de față, 

Într-un frig infernal mă desfăt, 

Sângele în vene-mi îngheață, 

Cu bulgări de foc mă îmbăt. 

Mi-s oasele gârbove-n coaste, 

Și văd cum prăpădul revine, 

Înfrunt a gerului oaste, 

Și simt o Siberie în mine. 

Mi-e frig și sunt rece ca gheața, 

În cristale, de mișc, mă voi frânge, 

Jăratec aș mânca dimineața, 

Și clocot mi-aș turna peste sânge. 

Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi, 

Soarele nu-l mai văd nici în vis, 

Cu gerul port acum un război, 

În care focul este strict interzis. 

Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite

și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală

(precum cea dintre Sorina

fetița de opt ani din Baia de Aramă

și toți asistenții ei maternali

statali

procedurali

gen Maria Pițurcă!)

eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali

chiriași simbiotici

un fel de escherihioze coli imprevizibile

în intestinele colonizate de milioane de bacterii

dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele

devin exhaustivi

îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile

excluse din sanctuarul ancestral al muzelor

și aruncate în groapa cu lei

recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu

despre ejaculări și violuri

numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei

întro societate democratică în care și reciproca este valabilă

nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”

cum spui

pentru o clipă irațională de glorie

nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire

post factum…