Autorul LaurLcsbrd Nicolaie

Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare 

Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta

Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor

Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate 

Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite

Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin

Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori

Noi știm că zeii noștri plâng,

Însingurați,

Atunci când mor

...din când în când.

Atunci când ard,

Desfigurați,

Crucificați.

La fiecare pas plăpând,

Îi auzim, pe-ascuns cum râd,

În haite,

Strânse în amurg,

Chemând prelung...

Apoi, că știm, de vreun folos,

Nu-i nimănui.

Săpând în os,

Durerile-s haihui.

Precum un râu întunecat,

Sălbatic vânt, necugetat,

Aici în noi, ca un strigoi,

Se-afundă în noroi.

Și de am fost zidiți

Cumva de ei,

...rău meșteșug,

În chip de șerpi sau porumbei,

Împinși în jug.

Sub plug.

Povestea asta, spusă prost,

Și scrisă cu mustrare,

Întortocheată, fără rost,

E-o glumă fără sare.

Închipuire de nebuni,

Gemând în malaxoare,

Ungându-și pâinea, cu minciuni,

Destine sub zăvoare.

Mai știm, că binele-i de sus,

Că cerul vrea dreptate,

Priviți la cei care s-au dus,

De lângă noi, Departe.

Și-n fiecare gând spre zei,

De-ar fi, să-i întrebați:

Cum vă răbdați așa mișei,

În aur îngropați?

Doar vântul va șopti, străin,

Îngenuncheat în noapte:

Trăiți cu vise și cu vin!

Temeți-vă de moarte!

Și frica asta să vă ia,

Tărie și speranță...

Ca o stăpână, proastă, rea,

...oh, sfântă ignoranță!

Când avem un pahar din cristal, farfurii din porțelan, un nou telefon sau mașina mult visată avem grijă de ele. Suntem atenți la cum le așezăm, cum le spălăm, folosim cele mai bune produse, astfel încât sa nu sufere nici cea mai mica zgârietura. Da, ăsta este cruntul adevăr, prioritizam din ce în ce mai mult materialismul, uitând un aspect... S-a gândit cineva vreodată cum arată o inimă frântă, o inimă dezamăgită, pusă la pământ și călcată în picioare, uneori chiar de cei ce-ti promiteau eternul si-ti jurau iubire.. s-a gândit cineva? Se întreabă cineva oare, cum arata o inimă în mii de cioburi, o inimă ce cu greu își aduna puterile pentru a-și continua traseul cu dragoste? Ei bine, nu! Nimeni nu o face, am ajuns să superficializam atât de mult fericirea, încât sa ,,pari" fericit e la modă.. zâmbim doar în poze, dar și acela e controlat, pentru ca ,,trebuie sa dea bine", credem ca tăria este redata de cat de rece, distant, neimplicat în trăirile celuilalt poți fi. În a nu-ți arata sentimentele și fără a-ți permite să fii vulnerabil, uitând ca de fapt asta înseamnă să simți cu adevărate, asta înseamnă să-ți trăiești emoțiile, asta înseamnă sa fii puternic, chiar plângând uneori pentru a te elibera de tot ce ai adunat în tine.. Și as putea scrie un poem despre milioanele de cioburi ce merg pe strada cu un chip fericit, dar la ce folos când nici poezia nu se mai citește, arătând în ochii unora ca a fi prea ,,siropos".
De ce nu avem grijă de inimile noastre și ale celor din jur asa cum avem să nu zgariem mașina? De ce nu protejăm sufletul persoanei iubite așa cum ne protejăm telefonul de ploaie? De ce nu avem grija sa oferim iubire și atenție la timp, cum fugim atunci când ni se descarca bateria telefonului..? De ce nu verificăm mai des dacă suntem fericiți sau dacă partenerul de viata este fericit asa cum ne verificăm telefonul sau aplicațiile social media? De ce ni se scurge iubirea din ochi, tânjind o viață după ea, dar distrugând-o când o avem? De ce e așa nedrept uneori, oferind atât de mult cuiva având încredere, crezând ca nu vom fi dezamatigi, iar la final sa fim zdrobiți?
Doar credința în mai bine și dragostea ne mai poate salva, dar se fuge de ea cum greu ne-am putea imagina. 

Sper să zâmbim și să iubim mai mult viața, adorând dragostea pura, iubind inima..și sa folosim mai mult lucrurile, nu ființele!

Gânduri bune!

Cu drag, Gabriela!😊

În imperiul groazei 

Ce îmi străbate inima 

Un singur lucru poate pătrunde 

Durerea!

Aud și acum strigătul durerii

Caut capătul uitării!

Privește soarele ce a răsărit pentru ultima oară 

Ce niciodată nu o să mai răsară 

Haosul din minte scoate-l dacă poți 

Și lacrimile durerii

Ce curg de atâtea nopți...

Și iar la tine îmi este gândul ,

Doamna mea cu ochi căprui 

Aș da orice pe lumea aceasta 

Să-ți gust ale tale buze moi .

Privirea ta îmi dă fiori 

Te uiți la mine și eu mor ,

Te joci cu mine fără nici o rușine 

Iar eu sufăr în nedumerire .

De ce mă chinui ?De ce nu-ți pasă?

Răspunde-mi iubito ,ce vreai ?

Vino lângă mine dragă 

Să-ți ascult inimioara 

Aceasta tace ,e o lașă

Nu recunoaște că mă vrea 

Însă tremura ,și-i place 

Că o ating numai pe ea 

nu cred că-i bine să forțezi dialectica

dinăuntru lucrurilor

să accentuiezi contradicțiile din sânul

materiei      

interacțiunile ei

să vezi în locul Saharei

imensa jungla a Amazonului

sau în locul amantului reginei Marii Britanii

de acum o sută de ani

pe Oliver Cromwell

de la mijlocul secolului XV

acțiunea omului

în general

ține de metafizică

de o cuantica misterioasă a instinctului

definită științific constanta lui Plank

sau neștiințific

pulsație

precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece

care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții

într-o succesiune dizarmonică de țipăte

exprimată în radiani

și acțiunea propriu-zisă

rezultanta cinetică

măsurabilă în joule pe secundă

constanta lui Plank  fiind

desigur

aceeași nefericită marcă de whisky…