E ca atunci, când focul arde încă,
Sub valuri verzi, adânci de mare,
Învolburate chipuri de aripi și stâncă,
Fierbând neîmblânzite și amare.
Cum lava neagră, sângerie,
Se varsă în abisuri de uitare,
Și ramele izbind în apa cenușie,
Împing spre țărm, din larg și depărtare.
Când mii de demoni calcinați pe ruguri,
Gigantice gemând mistuitoare,
Din cânturi vechi se-amestecă în cruguri,
De aștri neștiuți, pierduți în zare...
Nu-ți fie teamă, vara trece...
Și codrii arși spre seară se vor stinge,
Vor fumega o vreme-n vântul rece,
Prin veacul alb din care cerul ninge.
Tu vei zâmbi, tăcută și străină,
O altă noapte peste mine vei trimite,
În urma ta lipsită de lumină,
Să-mi fie calea pată de rugină.
Și flăcări oarbe-n frământări sterile,
Prin gânduri emigrând cu pasul greu,
Mă vor chema cu glasuri inutile,
Din așteptări ce vor dura mereu.
