Taină

Ascultă măcar o dată-n viață

De persoana care greu te-apasă

Pe sufletul tău putred și uituc,

Căci mult nu cred c-o mai duc. 

Privește-mă măcar o dată-n viață,

Să-mi observi expresia de pe față. 

Realizezi că te-am apreciat și îndrumat, 

Însă tu pe mine ușor m-ai uitat. 

Gândește-te măcar o dată-n viață

La mine puțin, dedesub de suprafață 

Când îți mărturisesc că nu-mi e bine,

Mă alungi, oftezi și zici „În fine”. 

Comportă-te măcar o dată-n viață

De parcă nu-s doar cineva car' te răsfață, 

Tu iei totul și-l faci al tău fără motiv

Oare, vreodată, într-un fel, m-ai iubit? 

Ajută-mă măcar o dată-n viață

Să-nțeleg de ce mă bagi în ceață, 

Ca și când nu-nsemn nimic pentru tine, 

Eu te-am prețuit, iar ție ți-a fost prea bine. 

Lasă-mă măcar o dată-n viață 

Să plec, să nu-mi mai fie greață

Atunci când mă dai la o parte

Și-așa, neglijarea ta ne desparte. 

Să m-adâncesc în tine,

Fiindcă așa știu 

Să-mi fac eu bine,

Vreau să reușesc 

În viață 

Să iubesc 

Fără răsplată. 

Complicat mai este,

Dar ce să fac?

Asta te deosebește 

Și mă îngână 

Puțin, puțin 

La a mea mână 

Să mă chinui. 

Nu știi tu cât zăbovesc, 

În viitor să nu privesc

Mi-e frică de ce are să fie,

Doar cu tine mi-ar fi bine.

Și, of, cât mă mai apasă 

Gândul că nu om avea o casă,

Eu nu vreau să mă știu fără tine 

Poate sunt orbită de iubire. 

Oriunde mergi tu, vreau să vin

Să fiu acolo de mână să te țin, 

Apusul să-l privim cuminți 

Iar tu dragoste să-mi prezinți. 

Inima mea te vrea mereu 

Nu contează că va fi greu, 

Atâta timp cât suntem împreună 

Vom face ca totul să iasă strună.

Fiindcă te iubesc la infinit,

Ochii tăi ce m-au amețit 

Mi-au arătat căldură și frumusețe

De-o altă naturalețe. 

Simte că te admir,

Că te apreciez.

Spune-mi că te inspir, 

Și simte odată

Cum eu

Pe viață

De a ta dragoste 

Nu scap, 

Ești o pacoste

Ce-mi pune capac. 

Ființă necuviincioasă, 

Care cu greu 

Se arată,

Se-nfioară și se teme

Îmi spui frumos

Dacă ai probleme? 

Cu drag te ajut,

Un sfat și poate..

Un sărut.

Doar să te faci observată 

Să te privesc,

Nu cu ochii-n ceață. 

Fiindcă tu, frumoasă 

Ai o strălucire 

Ce-n suflet mă apasă,

Vreau să te iubesc

Cum se cuvine,

Cu tine să reușesc. 

Vino să ne-alintăm domol,

Cât timp furtuna nu-i pornită

Și să ne creăm un simbol

Al nostru, fără țintă.

Dintr-o mică arzătură 

Tu ai făgăduit isteț,

Ne-ai compus o legătură

Să ne iubim fără dispreț.

În minte-mi vin destule, 

Dar nu știu cum să-ți grăiesc

Nu ai vrea noi să fim nesătule

Căci la infinit cu tine vreau să trăiesc? 

Un pic mai dă-mi să pot să-ți zic

Cât te iubesc, cât îmi aparții, 

Dacă vrei să afli un secret mic

Ieși din vis și fi-mi melodia sorții.

Ne spun poveștile, că-n lume,
Sunt patru vorbe mari, anume:
"Îmi pare rău", "îți mulțumesc"
Și "iartă-mă" și "te iubesc".

Aceste vorbe au putere
Să vindece orice durere,
S-aducă liniștea-ntre noi,
Să cheme dragostea-nnapoi,

Să ștearg-o lacrimă zglobie,
S-aducă-n locu-i, bucurie
Și, orice rană s-o aline,
Iar răul, să-l transforme-n bine.

..................................

Aș vrea, să nu mai am din nou
Motiv să spun: "îmi pare rău".
Să nu mai fie necesar
Un "iartă-mă" să rostesc iar.

Aș vrea, mereu să tot găsesc
Motive, doar să-ți mulțumesc,
Că-n orice clipă care vine
Tu, ești alăturea de mine.

Și pentru vremea ce trecu
Să-ți mulțumesc, pentru că tu,
Minune a lui Dumnezeu,
Faci parte din destinul meu.

Și, nu vreau sa te plictisesc
Spunând mereu cât te iubesc
Dar, tot o spun căci, vreau s-o ști.
Am s-o repet în orice zi,

Ca-n orice clipă ce-o să vie,
Să ai în suflet bucurie
Știind că inima cuiva,
Mereu, i-alaturi de a ta.

Mă ţine ceva, aici, lângă tine,

Ceva ce nu ştiu, nu înţeleg,

Aş vrea ca să scap, să fug

Alt drum să aleg.

Mă ţine ceva atât de puternic,

Mai puternic decât mine

Nu pot scăpa de acel trecut

De tine...

Vreau să mă rup de noi,

Aşa va fi mai bine

Am suferit prea mult ieri

Nu mai vreau şi mâine.

De câte zile zic că plec

Îmi iau inima şi poza cu noi

Fac câţiva paşi spre uşă

Şi...mă întorc înapoi.

Cred că este un magnet în casă

Care mă tot ţine

De fapt, magnetul se cheamă Iubire

Şi e în tine.

La douăzeci de ani, sub cer de primăvară,
Ne-am întâlnit ca focul cu scânteia vie,
Credeam că lumea toată ne e scară
Și veșnicia, lucru de-o zi.

Ne-am jurat dragostea cu glas nebun,
Râzând de timp și de mormânt,
Căci moartea ni se părea un zvon
Iar viața, un cuvânt flămând.

La treizeci de ani, sub fruntea-ngândurată,
Ne-am revăzut mai rari în zâmbet,
Cu visele puțin tocite-n poartă
Și dorul mai așezat în cuget.

Vorbeam de rost, de drum, de pâine,
De ce-am fi fost și n-am ajuns,
Iubirea nu mai ardea, rămâne
Ca jarul mut, dar nepătruns.

La patruzeci, sub cer de toamnă grea,
Ne-am întâlnit ca doi străini cunoscuți,
Cu riduri noi și altă grea povară
Și ochii mai adânc tăcuți.

Nu ne-am mai spus ce ne durea,
Știam prea bine fiecare,
Iubirea nu mai cerea ceva,
Era o taină, nu-ntrebare.

La cincizeci de ani, sub frunza moartă,
Ne-am revăzut ca doi supraviețuitori,
Cu sufletul ca o casă spartă
Și pașii plini de vechi erori.

Ne-am ținut mâinile o clipă doar,
Ca doi ce-au învățat pierderea,
Iubirea nu mai era hotar,
Ci însăși adânca tăcerea.

La șaizeci de ani, în iarnă blândă,
Ne-am întâlnit fără cuvinte multe,
Privirea spunea tot ce se-ascundă
În vieți trăite pe jumătate.

Nu mai era dor, nici vină,
Ci doar o pace dureroasă,
Iubirea, o icoană veche, plină
De rugăciuni nerostite-n casă.

La șaptezeci de ani, sub cer stins,
Am venit singur la întâlnire;
Tu nu mai erai, și-am înțeles
Că moartea nu cere iubire.

Am stat pe banca știută-n vânt
Și-am vorbit ca și când ai fi,
Căci dragostea nu moare-n pământ,
Doar trupul cade, nu și ce știe.

La optzeci de ani, cu pasul rar,
Am venit totuși, deși eram gol,
Și-am stat de vorbă cu tine-n zadar
Ca și cu propriul meu ocol.

Nu mai plângeam, nu mai ceream,
Eram doar umbră ce-și aduce aminte,
Iubirea nu mai ardea, rămânea
Ca un nume spus fără cuvinte.

La nouăzeci de ani nu ne-am mai văzut,
Căci amândoi eram de mult plecați,
Dar poate, dincolo de început,
Ne-am recunoscut fără de pași.

Și poate-acolo, unde timpul cade
Și anii nu mai au putere,
Ne-am întâlnit, nu ca odată,
Ci ca adevăr fără durere.

Căci dragostea ce n-a fost viață
Devine veșnicie curată:
O întâlnire rară pe pământ,
Dar una singură, adevărată.

Mi te-aș povesti tuturor

Fie că îi știu sau nu

Îmi doresc să vorbesc despre tine

Ești la începutul fiecărei mele fraze

Cu tine închei orice conversație…

Nu mai contează nimic

Important e doar preaplinul meu de tine

Care debordează.

Aproape că nu te mai pot ține în propria-mi ființă…

Mă înflorești pe dinăuntru 

Simt cum ieși cu înflorirea mea cu tot din mine

Și îmi doresc să o faci.

Însă când simt cum ieși

Te vreau înapoi închis în mine

Devin taciturnă, te cuprind cu florile mele cu tot înapoia sufletului meu

Te forțez să mă viețuiești.

Nu vreau să te împărtășesc…

Simt așa în această seară,

că cineva, nu spun cine,

oricum, o frumoasă mică,

e puțin îngândurată

și tristă.

Poate pe mine,

poate pe ei…

ceea ce nu știe ea,

este că simt de la 100 de km

când inimioara ei e tristă,

pentru că a mea bate cu a ei.

Și oricare ar fi problema,

de fapt nu problema e problema cea mai problematică, nicicum,

singura problemă este că nu pot să o iau în brațe chiar acum,

în timp ce îi spun

că o iubesc și așa supărată oricum,

dar cel mai frumos îi stă când prințesa mea,

se relaxează și nu-și mai face singură inima grea.

Știu că îmi vrea doar binele,

și mereu are grijă să-mi arate

cum poate, prin stele

(în cel mai subtil mod posibil😈)

căi mai ușoare, căilor mele grele.

Și pentru asta o iubesc încă

și mai mult tot mereu,

ea merită toată atenția mea,

și sper să știe că deși explorez lumea

și încerc să-mi găsesc drumul meu,

ea e chiar acolo cu mine în sufletul meu, într-un colțișor,

și e cu mine la tot pasul, și iubirea mea pentru ea face ca totul să fie mult mai ușor.

Oricum, citește mai departe dacă vrei să afli

trei moduri prin care mă poți face să plâng…

Oh, okay, ai citit, deci vrei să mă faci să plâng 😭

1- când ești îngândurată.

2- când nu pot să te împac că ești prea departe.

3- când se întâmplă ambele

Nici nu îți pot descrie

cât de dor îmi este să-ți aud vocea melodioasă,

sau câtă nevoie am

să mă privești cu privirea aia frumoasă.

Nu e corect să le ții doar pentru tine, știai?

Alintată mică, îmbufnată, tristă, supărată…

cu chip rupt din rai.

(nu e o amenințare, dar dacă continui așa, o să trebuiască când te văd să te iau de mijloc, să te aduc mai aproape și să-ți șoptesc romantic la ureche că… o să-mi mai caut încă un job 😈).

Somn ușor, prințesă frumoasă de care mi-e așa un doooooor… și pe care așa o adoooor)

Așa mă simt de azi o frunză,

așa te simt o frunză și pe tine,

ce toamnă plină ești în mine…

Ce tare pot iubi o frunză.

Ești frunză, iubesc frunza,

ce dragă îmi este o frunză mie,

așa frumoasă ești verde,

dar mai frumoasă ruginie,

iubesc frunza la nebunie.

Și fără frunza mea nu cred

că toamna în continuare mi-ar plăcea,

de fapt fără ea, cred că toamna

nici nu s-ar mai întâmpla.

Sau poate ar trece așa neadmirată,

neobservată,

dacă o prințesă mică,

o dulce fată,

de-un albastru intens,

nu ar da până și frunzelor sens.

Nu spun că abia am așteptat

vara să plece

(ba da 😈)

Dar toamna are acel ceva,

o are pe ea.

Și abia aștept să o văd,

să simt iar cum sufletul ei blând

se întâlnește cu al meu

sub frunze căzând.

Așa mă simt de azi o frunză…

și ce-aș fura-o pe ea din toamna abia ajunsă,

să o țin numai pentru mine…

Ce?

Nu s-a mai văzut o frunză să iubească o frunză?

Se întâmplă asta de când e lumea,

și recunosc, sunt plină de recunoștință,

că ne-a prins toamna așa

și că există.

Mă mai gândesc uneori că poate ea,

frunza mea, se simte insuficientă

că mă lasă fără răspuns,

și nu știu de ce nu i-am mai spus până acum,

dar pentru mine, este de ajuns.

Acum că a venit toamna,

și oficial suntem frunze,

O să mă las purtată de vânt,

să fiu aproape de ea,

că la cat de mică e,

cine știe vântul pe unde-o duce.

Nu vreau să risc să-mi fie

dor de ea pe veșnicie.

Uite frunze cum pică,

Noapte bună, frunză mititcă 🐥!