Clipă frântă

Vino să ne-alintăm domol,

Cât timp furtuna nu-i pornită

Și să ne creăm un simbol

Al nostru, fără țintă.

Dintr-o mică arzătură 

Tu ai făgăduit isteț,

Ne-ai compus o legătură

Să ne iubim fără dispreț.

În minte-mi vin destule, 

Dar nu știu cum să-ți grăiesc

Nu ai vrea noi să fim nesătule

Căci la infinit cu tine vreau să trăiesc? 

Un pic mai dă-mi să pot să-ți zic

Cât te iubesc, cât îmi aparții, 

Dacă vrei să afli un secret mic

Ieși din vis și fi-mi melodia sorții.

Te-am iubit de parcă ziua de mâine nu ar mai fi existat,

Dar tu ai dispărut ca și când ieri nici nu s-a întâmplat. 

M-ai izbit de-un perete, m-ai lăsat să cred în noi

Atunci când știai că aveai să mă mânjești cu noroi.

De dragul tău am suferit și mult am mai încercat 

Să ne remediez situația, că la min' în minte te-ai încurcat 

Și te voiam lângă mine oricând să mă liniștești, 

Poate, într-un alt univers, să mă și ocrotești. 

Tânjesc, sufăr, mă oftic încet și subtil după tine-nlăcrimată,

Aș vrea să observi, să conștientizezi cât sunt de deprimată, 

Însă tu, nepăsătoare până-n rădăcini, niciodată nu o vei face 

Ca și când durerea pe care mi-o provoci te-ar satisface. 

Ți-am mărturisit că te iubesc chiar de ar fi să mor,

Iar tu mi-ai folosit cuvintele chiar atât de ușor

Încât te-ai lăsat purtată de un val nemaiîntâlnit 

De ai știi măcar puțin, cât eu pentru noi am chibzuit.

Fapta deja consumată nu-și mai are rostul deloc, 

Nu mai pot sta, nu mai pot să-ți fiu un "mijloc" 

La care să te-ntorci mereu când ai nevoie de apreciere 

Îmi pare rău că n-ai realizat cât de lin iubirea ne piere. 

Ființă necuviincioasă, 

Care cu greu 

Se arată,

Se-nfioară și se teme

Îmi spui frumos

Dacă ai probleme? 

Cu drag te ajut,

Un sfat și poate..

Un sărut.

Doar să te faci observată 

Să te privesc,

Nu cu ochii-n ceață. 

Fiindcă tu, frumoasă 

Ai o strălucire 

Ce-n suflet mă apasă,

Vreau să te iubesc

Cum se cuvine,

Cu tine să reușesc. 

Simte că te admir,

Că te apreciez.

Spune-mi că te inspir, 

Și simte odată

Cum eu

Pe viață

De a ta dragoste 

Nu scap, 

Ești o pacoste

Ce-mi pune capac. 

De pe geamul aburit

Pot vedea nelămurit 

Cum ploaia își face prezența,

Iar tu îmi furi existența.

O îmbrățișare lunguiață, 

Mă întorci să te văd la față, 

Și să realizez că aici

Suntem două, nu amici. 

Afară-i frig și se-nnorează,

Brațele tale mă păstrează 

Lângă tine și c-un pupic, 

Deja nu mai gândesc logic. 

În camera asta să lăsăm 

Iubirea pe care ne-o purtăm, 

Să se știe că eu mereu 

Te-am slăvit precum un zeu. 

Și-n această cameră comodă, 

Ai găsit tu cumva o metodă

Din care am reieșit uimită 

Căci dragostea ți-a fost simțită.

Să m-adâncesc în tine,

Fiindcă așa știu 

Să-mi fac eu bine,

Vreau să reușesc 

În viață 

Să iubesc 

Fără răsplată. 

Complicat mai este,

Dar ce să fac?

Asta te deosebește 

Și mă îngână 

Puțin, puțin 

La a mea mână 

Să mă chinui. 

Nu e agonie mai mare în astă lume,

Decât să îngropi o poveste nespusă în tine,

Să te trezești fără de aripi pe un capăt de secundă,

Rezemată de-un zid rece, de tăcere cruntă...

Să te trezești bucăți de suflet, in căutarea pierdutei primăveri 

Rezemată de-un pod înecat în lacrimi și dureri

În zadar te aduni... zarea, doliul ți-o încununează,

Locul aripilor frânte din partea stângă, încă mai sângerează....

Să te trezești fără de aripi, într-un început de sfârșit 

Ce niciodată așa, nici măcar nu l-ai gândit,

C-un pumn de vise ce n-au mai văzut lumina

Pe-o palmă de destin ce nu-și mai știe menirea.

Nu e agonie mai mare pentru sufletul din tine

Să ții departe un dor ce arde, de ochii lumii

Cu fiecare zâmbet scăpat, să te minți că ești bine

Când tu te zbați să te inalți, să scapi dintre funii...

Nu e agonie mai mare decât să-nveți inima din tine,

Că nu tot ce-și doreste, poate și obține 

Atunci când iubirea nu-i apreciată, de tăcere răpusă 

Și te trezești fără de aripi, într-o poveste nespusă...

Oh, dragă iubite de m-ai fi iubit și luna de pe cer nu s-ar mai fi săturat să ne iubească cu patimă cununia de constelații, căci chiar, ele ar fi reprezentat sclipirea noastră, iubirea ce nici-n veacuri nu se stinge niciodat'

De m-ai fi cunoscut cu adevărat, să-mi știi pe de rost sufletul, ai știi ca în adâncul lui exista o iubire fierbinte ce răsare prin razele vii de soare

Și ca orice atingere pe care mi-o doream, a fost doar pentru a îmi mângâia sufletul, pentru a simiți și știi cu adevărat persoana mea

Dar, azi aceste vise de cununie și iubire pură sunt doar niște iluzii vagii pentru prețul ce-l plătesc azi, sa te dau uitării așa cum doar tu m-ai învățat 

E noapte și gândul sună a ploaie 

Din ochi se revarsă șiroaie 

Sufletul se îneacă în agonie

Când durerea cântă a ei simfonie

Gândul mă doare atât de cumplit

De când sufletul mi-ai rănit 

Rog ploaia să spele al tău cuvânt

Ce fără milă inima mi-a înfrânt.

E noapte și tăcerea e surdă 

Se-aud picuri de șoapte otrăvite 

Si mintea îmi cade în amorțire 

Când amintirea revine în simțire...

M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,

Un trup cariat în brațele tăcerii,

Între chinuri mă pierd,

Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,

Rechinii nu văd—nu pot să vadă—

Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.

Ei mă privesc cu ochii lor stinși,

Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,

Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,

Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,

Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,

Într-o mare de vise moarte.

Ei mă doresc călcată în picioare,

Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,

Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,

Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.

Mă lupt pentru fiecare respirație,

În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,

Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.

Am ajuns să uit cum e să râzi,

Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.

Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,

Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,

Eu sunt încă o flacără.

Chiar dacă nu mă vede nimeni.

Chiar dacă nu mă auziți,

Eu exist.

Nicicând să-ți amintești ce-a fost, 

Tot ce-am trăit demult s-a stins.

Acum chiar nu au nici un rost 

Promisiunile ce nu s-au împlinit.

Contează doar că ambii suntem vii, 

Și-ți trăiești viața ce-o doreai, 

Dar parcă totuşi nu mai ştii

Să mai zâmbeşti, cum tu zâmbeai.

Posibil să greșesc și doar să mi se pară, 

Dar sufletul te simte că nu ești împlinit, 

lar gândul ăsta nu-mi dă pace, mă omoară, 

Credeam să merite ce tot am pătimit. 

E trist... că nici nu știu cine-i de vină...

Că azi apari doar ca un deja-vu, 

Și eu îți sunt doar o străină...

Nu știu... Probabil... ești de vină tu...

Onorată instanță, astăzi fac denunţ,

S-a răpit un zâmbet, s-a frant o iluzie,

Condamnată pe viață mă simt, vă anunț,

Fără vreun drept de apel la fericire.

S-au ucis visuri în tăcerile negre,

Ploile lipsite de-al zâmbetului curcubeu,

Dorințe aruncate în hăuri tenebre

Doar să nu mai doară, să uit că sunt eu.

Mi-am ascuns inima-n temnița tăcerii,

Cu sfori de lacrimi am legat-o la gură,

Privată de alinarea mângâierii

Fără milă i-am spus, "taci și-ndură!".

Am delapidat in final dorurile toate

Și le-am ascuns în muguri de flori.

Am înecat în mare speranțe deșarte,

Amintiri am ars în lumina din zori.

Am lovit sufletul fără milă de stânci

lar și iar, până i-am înfrânt voința,

Cu sârmă ghimpată-am pansat rănile adânci 

Fără s-ascult al lor plâns și căința.

Am părăsit sperante, crud și nefiresc,

Le-am înșelat prea mult timp că sunt bine,

Sunt pregătită sentința să-mi primesc,

Și o accept, căci m-am mințit pe mine...

Onorată instanță astăzi fac denunţ 

Uitat-am fost ca o scrisoare din timpul trecut 

Nu e o gluma, nu e sarcasm...e-o poveste reală 

Despre o inimă care-a simțit prea mult...