Fructul crud !

Primăvară, ne aduci zile frumoase

Grădinile,parcurile,iar înverzesc,

Razele de soare întră in case

Păsări călătoare prin păduri poposesc.

Natura s-a dezbrăcat de frunze uscate,

Cuiburi de păsări de crengi sunt legănate

Ramuri tineri, de vânt se îndoaie,

Copacii cu muguri se scaldă-n ploaie.

Vânturi călduțe ne salută pe larga câmpie

Tractoarele rătăcesc din zori prin rânduri de vie.

Iepurașii au scăpat de zăpadă și ger,

Îi salută ,razele ce coboară din cer.

Cei ce muncesc cu apa și vântul în spate 

Se leagă de câmp, ca de un frate,

Brazda adâncă încălzește sămânța 

Muncitorului țăran îndeplinindu-i dorința.

Natura și omul, salută câmpia,

Salută și glia ce ne hrănește pe toți

Ceva în urmă ne-a apărat de hoți.

Românie, apără-te, știu că ai putut și încă poțti!!!!

Dragul meu, de ceva timp, port un gând cu mine,

Deși, suntem alături de patruzeci  de ani și mai bine

Eu te văd ca-n anii tinereții, ce frumos erai,

Ca un pom ce înflorește și rodește ca în luna mai.

Viața mea cu tine, a fost și furtună și armonioasă,

Am crescut copii și ne-am construit casă,

Știu că în casă, am fost mereu cea mai frumoasă,

Și cu cât drag, te chemam la masă.

Poate am mai zis ceva rău din gură,

Dar nici odată n-am zis-o cu ură,

Tu ai fost mereu stâlpul casei din ogradă,

Și mai știu ,că eu ți-am fost mereu dragă.

Vezi, aceste vorbe îmi ședeau pe suflet,

Scrise parcă pe un vechi bilet,

Dacă în această viață, ceva ți-am greșit 

Vreau să-ți spun : mereu te-am iubit !

Am vrut să ating cerul,

Dar rădăcinile m-au prins

Și m-au legat strâns.

Am vrut să prind lumina

Într-o clepsidră ,dar s-a risipit

Am vrut să spulber durerea,

Dar am văzut un chip cioplit ...

Care mi-a frânt aripa...

Mă ducea și mă aducea de la școală,rătăceam adesea prin pădure

pe poteci cunoscute.Vorbea mult cu mine,dorind să mă pregătească

pentru următoarea lovitură care mă va încerca.În rugăciunele sale ,mai

cerea încă puțin timp.  

            Au trecut aproape șase ani și,în noua mea familie ,mă simțeam 

în siguranță.Cei care jurase cu mâna pe Biblie că vor avea grijă de mine

s-au ținut de cuvânt și au devenit părinții mei -m-au înfiat- și mi-au oferit

dragoste și îngrijire Căsuța albă și frumoasă ,ca într-o  carte ilustrată ,și-a 

găsit liniștea. Bunicul era mereu sfătos ,dornic să îmi  împărtășească  tot 

ce știa.Mă pregătea să accept ultima lui călătorie  ca pe ceva firesc.știind 

că rămân pe mâni bune.

             A plecat pe ultimul drum  tot într-o zi de primăvară,iar acum erau 

trei morminte unul lângă altul în cimitirul de pe coasta dealului lângă  pădure.

Mă opresc la fiecare vizită pentru a planta flori ,semn că nu i-am uitat.

Îmi împrospătez  memoria cu chipul celor dragi și plec ,dar nu doborâtă de du-

rere ca altădată,ci melanconică și șovăitoare.Anii au trecut ,iar uitarea nu se 

așterne doar o perdea ușoară se strecoară între cei vii și cei morți.

              În rugăciunele mele îi spun bunicului  meu că a fost nedrept când a 

fost anihilată prezența lui Dumnezeu în viața mea,dar eu cred că EL mi-a 

oferit  familia cea nouă ,care m-a primit mereu cu brațele deschise și nu a fost 

nevoie  să mă desrădăcinez  de locurile copilăriei mele.

               Nu sunt singură  pe lume!...

                        Sfârșit   

Îmbățiisează-mă  cu un zâmbet

Înviorează-mă cu o floare ,

De  poți ,citește-mi  în suflet

Și vezi de ce mă doare?

ȘI  zău că nu-i păcat  să mărturisești

Că mă iubești.

Citindu-mă nu o să-mi dreptate...

Poate vă încărcați sufletul cu păcate,

Sau poate te resemnezi și îți zici:

Sunt așa mulți nemulțumiți pe aici

Sătui de blesteme și făcând cruci.

Politica nu mai este ce era odată,

Obștea hotăra cu cuget și inimă curată,

Creseau în Dumnezeu și în dreptatea lui.

Copiivedeau și urmau exemplu tatălui.

Din părinți corupți, vicioși, ori păcătoși

Copii, ies răsfățați dar ei sunt făloși 

Sfidează, amenință neagă adevărul 

Molipsește societatea,ca viermele ce atacă mărul.

Societatea, merge înainte ,pe drumul greșit,

Putere de redresare? Ar fi prea mare efortul,

La nivel înalt știu,adevărul, dar îl țin dosit 

Nu-i exclus, ca omenirea să umble iar cu cortul.

Dacă firea omului nu ar fi așa hapsină,

Și dorința de acumulare să-l tragă de mână,

Nu ne-ar mai trebui un rai ,în alte galaxii

Terra ar fi cea mai frumoasă stea și casa tuturora

Artiști, savanți, medici, profesori, muncitori e. t. c.

A celor ce muncesc cu brațe, mintea sau ora.

Să fim în doi pe vânt şi ploi, Chiar de suntem cu griji şi cu nevoi, Să fim în doi pe acest Pământ, Să fim uniţi până la mormânt. Să fim în doi, iubitul meu, Trupul meu să fie al tău, Inima ta să fie a mea, Să ne iubim toată viaţa aşa. Să nu ne vorbim de rău, Căci martor este Dumnezeu, Căci el o să ne judece în ziua de apoi Să fim în doi, să fim în doi... poezie de Vladimir Potlog

N-am dăruit cât am primit

Crezând că tot mi se cuvine,

Până-ntr-o zi când am aflat

Că a plecat și înapoi nu vine

Scrisoarea am citit-o repetat

Să înteleg unde m-am rătăcit,

Și cum putem să ne-mpăcăm

Și să devin din nou cel fericit

Abia când singur am rămas

Am înțeles că nu am prețuit,

Ființa ce multe a mai îndurat

Iar eu naiv am început să uit

Nu pot s-ascund că nu regret

Acum când poate-i cam târziu,

Totuși voi încerca să nu renunț

Și niște rânduri vreau să-i scriu

Cuvântul prim va fi cel de iertare

Că am adus în cuplu dezamăgire,

Vinovăția toată mi-o voi asuma

Pentru că am sădit doar amăgire

Voi afișa cuvinte puse-n vers

Cu rimă prin care să arăt iubire,

Să-i zic că mă căiesc și am greșit

Că n-am găsit calea spre fericire

Răspuns voi aștepta la scrisul meu

Sperând că voi avea ceva clemență,

Să pot primi și dărui iubire, prețuire

Și să renaștem...prin inteligență!

Se schimbă chipuri, locuri si destine,

lar pașii noștri bat cărări străine,

Dar prin tăceri, o inimă mai știe 

Să-ți poarte chipul ca pe o veșnicie.

Rămân în urmă caldele îmbrătisări,

Pierdute-n mări de dor si depărtări

Însă secunda care ne-a legat

E un altar în suflet, nepătat...

lubirea nu apune-n zeci de veri,

Ea doar se-ascunde-n șoaptele de ieri

Și-n orice colț de lume te-ai afla

Rămâi ,acasă" pentru lumea mea.

Nu orice basm e scris să fie trăit

Pe-acelasi drum, în doi, pân' la sfârșit,

Sunt oameni care-ntruna vor dura

Închiși în sfinte schituri din inima mea.

Sentimente tinute in mine

Nu puteau fi stiute de nimeni

Doar tu,puteai sa le stii

Ceva ce nu ti-am putut oferii...

Ma gandesc....profund....am inceput sa ma scufund

Sa stau? Sa te las?

Am inceput sa iti uit al tau glas

Inchizand ochii,imi amintesc 

Ochii tai care inca ma inebunesc

De culoare caprui inchis,dar cu tente de verde deschis

Cu zambetul tau calm

M-ai ucis,asta e clar

Parul tau brunet si lucios

Crede-ma ca esti cu adevarat contagios

M-ai scos din bezna ce era

Nici nu imi puteam imagina

Cum o mana rece ca a mea putea intalni una calda ca a ta

As vrea sa te privesc cu neincetare...sa te admir

M-as uita la tine ore-n sir

Atat timp cat inca pot sa respir

Prin ochii mei esti altcumva, fata de cum te vede lumea,valorezi ceva

Pentru mine esti cineva

Te pierzi usor in multime

Dar,inima mea mi te-a pus la inaltime

Ca pe un piedestal stai

Acolo esti si vei ramane 

Robert,prima mea iubire

Instincte acenstrale de chibrit

Predispoziția de-aprindere subită

Pornește iute cu vâroave zgândărit

Alunecând pe supoziția pripită

Intempestiv arde în roșu năucit

Dansează sprinten vâlvătaia mucalită

Pătruns de arșiță stâlcindu-se chircit

Esența-i moale săvârșindu-se obită

Stăruitor din propriul sine-a înghițit

Rămas tăciune-i stă coloana gârbovită

Râul nu-i stige jarul aprig asmuțit

Curge în rime o speranța amăgită

Setea deșertului îl scutură topit

Cenușa zboară în uitare veștejită

Bolnav de soare clocotește mistuit

Lumina stelei strălucește otrăvită

Cine-i de vină pentru sufletul zdrobit?

Oare  cuvintele nu au oareșce vină?

Între hotarele de ceață rătăcit

Chibritul arede fără apă să îl stingă

Iubito-ascultă rătăcirile din mine

Atins de patimă ființa ta e tot

Cresc însetate rădăcinile spre tine

Stârnite-n inimă bat clopote de foc

Un infinit ascund privirile divine

Răsare soarele sclipind din ochii tăi

Lumina curge înflorind zile senine

Oprește mut în contemplare timpu-n loc

Șoptește zâmbetul pe buzele rubine

Obrazul tremură sub purpura de foc

Urmele caută să vindece suspine

Mă colorează în albastru dulce joc

Vioara glasului aprinde poezie

Arcușul  mângâie oceanele de foc

Sunetul corzillor vibrează cristaline

Tristețea fumegă primindu-și antidot

Vrăjește freamătul petalelor caline

Mâinile picură în vene aprig foc

Topește lacătul durerilor peline

Îmbată sufletul miresmele de soc

Ne-am întâlnit între bătăile de inimi

Ne-am despărțit între hotarele de foc

A mai rămas praful cărunt al amintirii

Visele zboară împletind absurdul mort