Efort

Nici luna nu-i pe cer în astă seară, 

E și târziu și e înnorat, 

Nici stelele nu par să-mi fie alături. 

De când ne-am înnoptat.

În umbra nopții,tăcută și grea,

Moartea apare ca un sentiment doborât,

Cu-n pas tăcut și privirea serioasă,

Cu suflet in frământ ,cu dragoste înaripată,

Viața te-așteaptă înlăcrimată.

În noaptea fără margini, stelele plâng,

Povești nespuse în adânc  ascund.

Cu inimi grele, privim spre nemurire,

Moartea ne-ntâlnește,destinul fără vârsta-i.

Dar în această trecere, un mister se-aude,

O metamorfoză în lumea necunoscută.

Suflete călătoare, în povești fără sfârșit,

Întâlnindu-se cu eternitatea, într-un final ne topim.

Pe ceasul vechi, în taină se prelinge,

O lacrimă ce timpul vrea să-nvinge.

Din clipe stinse se naște un oftat,

Amintiri ce-n suflet s-au păstrat.

Secundele-s petale ce se scutur,

Trecutul șterge tot, ca un sărut fur.

Dar lacrima rămâne, purtând povara,

Un gând pierdut, o rază-ntristătoare.

În zori de zi sau umbrele târzii,

Ea plânge doruri ce nu pot muri.

Pe firul vieții curge ne-ncetat,

Un râu de vise-n negură uitat.

Trec ani ca frunza dusă de furtună,

Dar lacrima își poartă taina bună.

E glasul mut al clipelor ce pier,

Un martor tainic peste-al vieții cer.

În lacrima ce timpul o dezvăluie,

E dor de ieri și teamă de ce nu e.

E bucurie, plâns și alinare,

O carte veche-nchisă-ntr-o uitare.

Ea știe tot, dar tace neclintit,

Din răni ce timpul nu le-a tămăduit.

Căci fiecare strop ascunde-n el

Un vis pierdut sau un înger rebel.

Din ochii sufletului curge lin,

Ca o chemare-n zori de argint fin.

Și-n fiecare picur ce se stinge,

Se naște-un dor ce viața-l învinge.

Lacrima timpului, șoaptă divină,

Îmbracă clipa-n mantia senină.

E punte peste vise destrămate,

Un cântec vechi, al clipelor uitate.

Și totuși, ea ne-nvață să iubim,

Prin stropi de dor să-nvățăm să trăim.

Căci timpul trece, dar lacrima rămâne,

Un semn etern că totu-n suflet ține.

Așa se scurge viața ca o apă,

Lacrima timpului o mai îngroapă.

Dar ea păstrează-n taină adevărul,

Că-n fiecare strop se naște cerul.

Acasă, de ar fi aceeași casă

La drum, dacă ar fi același drum

Deși petrecem timpul scurt pe-aceeași lume

Nu împărțim aceleași pagini pe-un album

Cu-aceeași cană de-am sorbi de sete apă

Nisipul fin de-am măsura cu-același pas

Deși  pe cer se-arată-n noapte-aceeași lună

Numai în vise noi dansăm același vals

Șezând la masă,  de ar fi aceeași masă

Neagră sau alb-aceeași pâine să-mpărțim

Deși pământul ne rodește-aceeași hrană

Gustul amar îmi lasă trist al meu destin

Zâmbete calde-ar lumina aceleași zile

Lacrimi ar curge împărțind același loc

Din nori căzând udă pământu-aceeași ploaie

Tristă  la mine pe obraz o simt curgând

Trăind în doi ne-am bucura-n aceleași clipe

Tot noi oftând ne-am întrista-n același timp

Deși prin noi aceleași ceasuri bat secunde

Zilele nu ne-aduc același anotimp

În două suflete-ar vibra aceeași taină

Inimi ar bate-același cântec fremătând

Deși vorbim  de când ne știm aceeași limbă

Fără de sens a devenit acel cuvânt

Privește draga mea spre cer

Să vezi ce tristă este luna,

Ne simte că suntem străini

Și cred că știe unde-i vina

Pe-alei, pe seară ne plimbăm,

Și strâns ne ținem noi de mână,

Încrezător îți spun că mi-aș dori

Pe viitor să-mi fii a mea stăpână

Dar nu primesc niciun răspuns

Și parcă nu auzi ce îmi doresc,

Ești lângă mine, dar nu cu mine

Și simt că în zadar eu îți vorbesc

Ne știm de când eram copii

În satul nostru de sub deal,

Și mă vedeam iubit să-ți fiu

Dar cred c-am fost luat de val

Ai acceptat să stăm de vorbă

După a noastră tristă despărțire,

Eu tot sperând poate voi fi iertat

Și pași în doi s-avem spre fericire

Imensa-fost a mea dezamăgire

Când verde-n față mi-a zis c-are iubit,

Că m-a iertat, dar niciodată n-o să uite

Că visul de iubire...rămàne...neîmplinit!

Pe malul râului zglobiu 

Ce clipocea necontenit, 

Gemea pomul cenușiu 

Secat de -o plantă parazit.

Ea mlădios se -ncolăcise

În jurul trunchiului lemnos 

Din rădăcini îl ofilise;

Copacul falnic și umbros.

Sugea din seva-i hrănitoare, 

Agătăndu-se de ramuri,

Captănd razele de soare,

Îi stârnea fiorii tulburi  

Cu brațele-i șerpuitoare

Se -nlănțui de a sa coroană

Iedera mistuitoare, 

Ce stropea sare pe rană  

Sălbatică din fire

Îl sugrumă silențios 

Și catargul în jertfire 

Se prăbușise zgomotos  .

Stau în genunchi,

E frig și mă doare.

Lumina mi se stinge

Încet, cu onoare.

Să-mi puneți cruce

De granit prelucrat

În sicriul meu rănit,

Să fiu îngenuncheat.

Să-mi turnați țărână grea,

S-o aud cum se repede

Spre sicriul meu de sticlă,

Unde luna-mi se prevede.

Mă doare, mă-n țeapă

Înjur și suspin

Curge sânge șiroaie 

Și lacrimi nu se termin

Plâng fără glas

Tremur și strig

E noapte, e frig

Sufletu-mi moare

Lumina dispare

În gânduri pustii  

Mă înec și-ți scriu.

De obicei

încerc să fug

Să nu privesc

să nu aud

să nu clipesc

Căci altfel mă pierd

În sala de clasă, tăcută și pustie,

Stă singură doamna, cu ochii în pământ.

Pe tabla goală, cu cretă albă scrie,

Cuvinte de dor, în limba ei plângând.

Și vântul poartă-al meu strigăt departe,

Prin ramuri, frunze, peste mări și țări .

"Adieu", e doar un ecou ce nu pleacă,

Din caietul meu plin de însemnări.