Dus si intors spre tine

Prolog:

Au atomii tăi agilitate emoțională?

Pot ei să-și arate sentimentele?

Cu sentimentele te poți identifica

sentimentele i-ar face să pară aproape umani

iar în mintea mea ei sunt atât de-aproape de divinitate

(o modalitate ciudată de a privi a unui ateu convins).

Ficțiune #1:

În vasta infinitate a Universului

atomii noștri au decis într-o zi să prindă viață.

Stând singuratici, înconjurați de-alte particule și zumzet,

atomii tăi au întins timid mâinile către univers.

Atomii mei s-au prefăcut că nu știu despre ce e vorba

în timp ce simțeau cum li se schimbă gravitația,

cum începe să le bată mai tare inima electronică, până atunci inertă,

cum sunt atrași de însăși chemarea destinului

(dat de concepte complicate spațio-temporale și relativitate, deci aproape divin),

cum mâinile lor se pierd conștient în focul mâinilor îndreptate spre ei..

S-a produs o reacție cu adevărat neașteptată.

În vasta infinitate a Universului, un act neînsemnat

dar plin de însemnătate.

Până și divinitatea a fost surprinsă.

Atomii - plini de fizică, chimie, știință și logică -

se transformau, prindeau agilitate emoțională,

se îndrăgosteau, în felul lor științific.

Ficțiune #2:

În vasta infinitate a Universului

sunt mândru deținător al unui început clar

(particule, atomi, celule, evoluție, energie cinetică, sex, frustrare, regret)

și al unui final și mai clar

(moarte! decadență! moarte! nimic! moarte! întuneric! moarte! rece! moarte!)

de care mă apropii cu claritate după fiecare respirație,

după fiecare pas pe care-l fac pe câmpiile deloc infinite ale vieții.

Mi-am acceptat soarta echilibrată de moarte,

atât de evident de tragică, dar complex de minunată

(dacă viața nu ar avea un sfârșit, cum ar mai putea pretinde vreun sens??)

Dar o singură teamă îmi macină liniștea zi de zi:

Atomii tăi….

se vor regăsi oare cu ai mei după ce dispărem în abis?

poate într-o altă viață? într-un alt univers?

sunt sigur că atomii mei vor fi tulburați

își vor privi anxioși filmele de toate zilele pe canapea

simțind mereu că le lipsește ceva,

ceva vital, însuși sensul vieții, un gol imens

pe care nu-l poate umple nici capitalismul, nici socialismul.

Navigând monoton prin eterna uitare și apatie,

vor fi tot timpul rătăciți, căutând, căutând, căutând…

Epilog:

Atomii mei sunt vast adepți ai extremelor

pentru fiecare efect dăunător pe care-l ai asupra lor

vor exploda în mii și mii de noi universuri toxice

fugind cât mai departe de tine,

așteptându-și eterna, plăcuta, dulce reîntoarcere.

(la viață?! la singurătate!? la tine?!)

Realitate:

În vasta infinitate a Universului

realitatea este într-adevăr mai complexă.

complex de tristă,

lipsită de vreun sens anume, dar mai ales

lipsită de atomi cu agilitate emoțională.

Pleacă-n departare gândul purtat de-a dorului suflare,

Rătăcind prin colț de lume s-adâncește tot mai tare

Dar răzbate la lumină din nevolnicul abis,

Găsindu-și loc de răsuflare la un geam întredeschis.

În a soarelui lumină, păru-i strălucește parcă

Și asemeni unei stele luminează gândul meu.

În privire-i se citește numai doruri ce-o încearcă,

Ea, la piept îmi strânge poza, s-o privească îi e greu...

Se așează pe genunchi și cu dragoste în glas,

Ea, se roagă pentru mine, pentru noi și lacrimi

Cad din ochii ei albaștrii și pe obraz i-a mai rămas

Doar o urmă de bujori scuturați de dor și patimi!

Ploaia bate la fereastră, vântul suflă dinspre vale,

Gându-mi nu mai zăbovește și se-ntoarce pe-a sa cale.

A găsit la geamul tău forța ca să reușească

Pe cărarea ce-a ales-o, chiar de-i greu o să răzbească!

In soare armura-i straluce,

Din fata-i dușmanii toți pier,

Un colos,cu lancea in aer,

Pare frumosul,viteazul cavaler.

Dar inima lui nu-i de fier,

In ea sălășluiește prințesa 

Ce plânge în tristul castel.

O clipă doar gândul îi fuge 

La frumoasa ce-l așteaptă pe el,

Și lancea ii cade,cu zgomot,,

Și inima lui de otel 

Strapunsa-i de-o lance străină..

O lacrima-i cade pe fata,

Bravului,frumosului cavaler,

În ultima clipa din viața,

Nu simte durerea,doar iubirea ce arde in el..

Povestea aceasta e tristă,

Dar tu,de iubirea o ai,

Pastreaz-o,căci nu mai exista,

În inima un așa rai..

Dumnezeu

Te iubesc O Doamne 

Te iubesc O Doamne

În tine ma incred

Tu esti salvatorul meu

Cind eram in lanturi grele

In pacate si  in lume pierduta

Tu mai cautat si mai gasit

Si mai  curat de pacate

Iti Multumesc O Doamne

Ca existi in viata mea.

Iarta-ma

Am indraznit sa-nfrunt

asperitatile

sufletului tau

fara sa stiu

cum sa iubesc un om

facut din frunze si din flori

si-n fiecare pasare ce lacrima din zbor

am gasit crampeie din tine

doar eu stiam cum asteptai

fiecare picatura de ploaie

asezat pe umerii norilor

gonind fiecare durere

ce o aveam in spatele inimii...

Cad florile-n fâneaţă,

Sub coasă secerate

Şi-mi pare că mă roagă

Să le scutesc de moarte.

Eu ştiu că nu se poate,

Că trebuie să le tai,

Ca să-mplinesc destinul

Fâneţei de pe plai.

Şi-ntruna ridic coasa

Şi-o-mplânt adânc în brazde,

Până-ntâlnesc cicoarea

Cu florile-i albastre.

Şi-atunci parcă-ţi văd ochii!

Şi-o clipă mă opresc...

M-aplec, sărut cicoarea

Şi după o cosesc.

SI ATUNCI CAND NE IUBIM

INCERCAM SA NE AMINTIM

CA EXISTA TRANDAFIRI

CU PETALE ARGINTI 

AM INCERCAT SA TE UIT 

DAR MEREU DAM NAS IN NAS

CU IUBIRE SAU MELANCOLIE

CA PE UN TIPAR CU FOAIE AURIE