Dragoste

Dar mie mi-ai lăsat pe cer o stea?

Când mă uit la tine,să o văd pe ea.

Sau le-a luat pe toate frumusețea ta,

Și mie mi-ai lăsat doar luna.

Te-ai îndrăgostit de mine,

Și nu te-ai mai putut abține

Mi-ai lăsat fluturi și mie,

Sau îi simți doar tu în vine?

Săruturi,mi le iei

Mi le dai doar când e luna

Mi le lași și mie acuma,

Sau le simți doar tu într-una?

De-aș fi privighetoarea care zboară
Aș veni în fiecare seară
Si țe-aș cânta doar șoapte, de iubire, 
La tine, la fereastră.

De-aș fi luna de pe cer întinsă
Te-aș urmări în noaptea plină-n vis
Si ți-aș zâmbi pe margini de fereastră
Cu un sărut din stele lăcrimând.

De-aș fi soarele ce-n zori răsare
Te-aș trezi cu razele-mi sorite, 
Si te-aș atrage până la lumină 
Să te alin în doru-mi aurit.

De-aș fi pictorul ce desenează
Ți-aș picta geamul în culori albastre
Si, atunci, să te apropii de fereastră 
Si să mă prinzi din zborul chinuit.

De-aș fi trandafirul de-un dor aprins
Aș fi mereu iubită de-ai tăi ochi
Si dacă, deodată, tu mă vei atinge
Eu m-aș preface în tânăra domniță, cuprinsă de amor.

Câte ecouri încă pe aripile unei păsări solitare

Cenușie și sclipitoare printre razele de soare,

Și câte ecouri am lăsat înaintea noastră pe pământ

Epicentru al durerii fără trup sau cuvânt.

Câte ecouri de dor șoptesc ochii tăi nedumeriți

Lacrimi triste … și de moarte păianjeniți,

Sorbind veninul cu ochi pierduți printre clipele moarte

 Ah … câte ecouri rămase … și triste în noapte.

(Autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - Editura Etnous - 2020 / ISBN: 978-606-712-760-7)

Timpul hain nu mi-a adus blândă iertare

Toate celulele strigând te știu pe nume

Te voi iubi-n toate secundele rămase

Toate bătăile de inimă ce mi-au fost scrise

Să mă ignori de tine-ascuns e-un joc pierdut

Nu poți goni la infinit fugind de mine

Vom alerga cândva urlând cu-același vânt

Cântând poveștile de dor pierdute-n vise

Te storc din suflet așternând pe foi cuvânt

E în zadar căci te-ai zidit în tot și-n toate

Și-acum te chem din amintire așteptând

Uitarea tristă veștejindu-mă spre noapte

De  n-am s-ajung cât mai curând la tine-n gând

Aștept curgând să fim același strop de apă

Cândva plecând am să devin simplu pământ

Tot așteptând țărâna ta să vin-acasă

Cade cerul peste mine cu luminile lui albe,
Ce îmi par mărgăritare, înșirate-n mii de salbe,
Si în vine-mi curge sânge amețit de vin amar,
Pentru că mi-i viața strânsă într -un suflet de hoinar.

M-aș porni de zori prin lume cu picioarele desculț,
S-aud graiul pentru care te tot zbați să îl asculți,
Să văd ochii, care aprig să-i admiri tu te smuncești,
Să văd brațele în care, fără gînd, te prăpădești.

Si din apa-n râul rece, din oglinda-i fermecată,
Să văd viața cum se trece ca o pasăre vânată,
Să văd lumea cum se duce, universul cum se- înșiră
Si mă face totodată să fiu sfântă și martiră.

Si mă zguduie în vreme, mă încearcă și mă pune
Să zic dragostei blesteme, să-i dau urii mele nume;
Inima îmi strânge-n palmă ca pe-un ghem, fără -ndurare ,
Iar din drumul ce mi-i dat, ei pun spini și fac cărare;

Dar mi-s ochii plini de vise și pășesc fără vreo frică,
Lumea asta pentru mine e prea slabă și prea mică,
Că la toți e soarta clară, scrisă într -un legămînt
Să apună și să piară, sub țărînă în mormînt.

Numai eu cu-aceiași forță, peste lume-am să veghez
Si iubirea pentru dânsa peste veac am s-o păstrez.
Numai eu cu-aceiași taină voi păși, tot mai departe,
Lumea mea e minune, viața mea nu are moarte.

Înseninată zi de mai,

Te rog să mai stai,

Mai lasă-mă zâmbetul să-i văd 

Din viața sa să nu decad.

Înseninată zi de mai,

Sper o eternitate să stai.

Să îi mai pot vedea 

La nesfârșit fața.

Înseninată zi de mai,

Deși tu, ultima ești 

Mai hai și la anul odată,

Să am inima împăcată!