De ce plânge sufletul în noapte?

Viața, cu gust de măr necopt,

mi-a fost cândva pedeapsă și început.

Am mușcat din ea cu dinții strânși,

cu buzele arse de nerăbdare,

și-am simțit cum îmi curge prin vene

o primăvară prea crudă.

Nu știam atunci

că acreala aceea era foc.

M-a ars pe dinăuntru,

mi-a dezgolit fragilitățile,

mi-a scuturat din păr visele prăfuite

și mi-a lăsat sufletul gol,

ca o ramură după furtună.

Dar din golul acela

s-a aprins o lumină.

Am căzut —

nu ca o frunză,

ci ca o femeie care își leapădă pielea veche.

Am ars —

nu din slăbiciune,

ci pentru că aripile nu cresc

decât prin jar.

Și m-am ridicat.

Cu gustul vieții încă acru pe buze,

dar cu inima coaptă în focul propriei renașteri.

Din cenușa tăcerilor mele

s-a ridicat o femeie nouă —

mai blândă,

mai întreagă,

mai vie.

Viața nu mai e un măr necopt acum.

E pomul întreg

care a învățat să înflorească

după ce a îndurat iarna.

Și dacă mai mușc din ea

și simt o urmă de asprime,

zâmbesc.

Pentru că știu —

în mine trăiește pasărea aceea

care nu se teme de foc.

Care iubește până la capăt.

Care renaște de fiecare dată

mai femeie,

mai lumină,

mai eu.

Liniștea mea face zgomot

ca un sicriu coborât încet în piept,

ca o viață trăită pe dinăuntru

fără martori.

Tac nu pentru că n-aș avea ce spune,

ci pentru că unele adevăruri

se rup dacă le scoți la lumină.

Și nu mai am ce repara.

În mine se aud pași

ai celor care au plecat

fără să închidă ușa,

lăsând curentul să-mi înghețe sufletul.

Liniștea mea e oboseală pură,

e momentul în care nu mai ceri,

nu mai explici,

nu mai lupți pentru a fi înțeles.

Am plâns atât de mult în tăcere

încât lacrimile au învățat

să se transforme în forță,

iar durerea — în coloană vertebrală.

Liniștea mea țipă

pentru copilul din mine

care a învățat prea devreme

că iubirea nu rămâne mereu.

Face zgomot pentru că nu e vindecată,

ci doar vie,

pentru că respiră încă

printre ruinele a tot ce a sperat.

Și totuși…

în această liniște care urlă

se naște o femeie

care nu mai cere să fie salvată.

Liniștea mea face zgomot,

dar e sunetul supraviețuirii.

Și cine îl aude

știe:

nu s-a frânt.

S-a transformat.

Sunt aici,

chiar dacă pașii mei au obosit să mai fugă,

chiar dacă nopțile m-au învățat

cum se tace cu ochii deschiși.

Sunt aici,

cu inima peticită din speranțe mici,

din rugăciuni nerostite

și din vise care au refuzat să moară.

Am căzut de atâtea ori

încât pământul îmi știe numele,

dar m-am ridicat de fiecare dată

pentru că sufletul meu nu știe să renunțe.

Sunt aici,

în ciuda fricilor care mă strigă pe nume,

în ciuda oamenilor care au plecat

lăsând goluri ce dor și azi.

Port în mine doruri grele,

răni care nu se văd,

dar și o lumină tăcută

care încă mai arde.

Sunt aici —

nu pentru că a fost ușor,

ci pentru că am ales să rămân,

să cred,

să respir,

să fiu.

Sunt aici,

și asta…

este deja o victorie.

Am vrut să ating cerul ,

Dar  rădăcinile m-au prins 

Și m-au legat strâns.

Am vrut să prind lumina

Într-o clepsidră

Dar s-a risipit

Am vrut să spulber durerea

Dar am văzut un chip cioplit 

Și  mi-a frânt aripa.

Stau în apartament,

Așteptând sa am un angajament,

Am nevoie de un medicament,

Am un comportament violent,

Aparent sunt inocent,

Nu mai gândesc coerent.

te visam in fiecare seara la apus,

când bolta cereasca se întuneca,

in adâncul meu știam,

ca tu departe ai ajuns deja.

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!

îmi lipsesc brizele călduroase ale atingerilor tale,

strălucirea ochilor negri,

dar știu ca e prea târziu,

nepăsătoare fiind am început sa clipesc, iar tu, ființă, ai dispărut in abis.

cuprinsă sunt de îmbrățișarea întunecoasă a singurătăți ,

dacă asta ai știi?

te ai întoarce la mine?

poate, sau doar ma amețesc cu speranța întoarcerii tale.

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care-mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!

S-a-nchis o ușă-n lumea noastră veche, 

Dar n-am putut lăsa să moară-n van, 

Cuvinte vii, ascunse-ntr-o ureche, 

Șoptesc și azi același dor uman.

Am strâns ce-a fost, din flori și din tăcere, 

Din nopți cu gândul dus la tine-aproape, 

Și le-am lăsat, cu teamă și plăcere, 

Pe-o filă nouă, tainic, fără șoapte.

Un alt liman le poartă-acum sub stele, 

Mai bine, mai curat, dar tot al tău. 

Acolo scriu ce simt, fără perdele, 

Că n-am plecat, am fost aici...mereu .

Dacă ți-e dor, și vântul te mai cheamă, 

Citește-n rânduri ce n-am spus nicicând. 

E acolo toată inima mea-n teamă, 

Și-un colț de cer ce încă-ți ține rând.

Cer neatins stins în întunericul sufletului ,

Zori apuși în trecut ,

Bucuria zile,i flacără firavă a buzelor ce strigă în gol,

Peceți ascunse intru adevăr firav,

Dor nebun născut în trecut și crescut în trecutul viitorului ,

Spune-mi tu conștiință când vei fi consimțit ,

Cu al meu simț aprins de o ardere deplină,

Zâmbete inchise între întrebări ascunse.

    Cuvintele s-au născut în noi,
    ca florile strivite,
    sub copitele cailor sălbateci,
    şi-au murit,
    în urlet de corabie, 
    ce se îneacă-n mare...
   

    Cuvinte nu mai sunt, 
    doar tăcerile-au mai rămas, 
    suspendate-n amurg,
    ca ploile agăţate-n crâmpeie de curcubeu...
   

    Ce nevoie de cuvinte mai avem uneori,
    când o privire nu mai e de-ajuns,
    dureroase cuvinte...
    inutile de fapt...
    în noi doar sufletul vorbeşte...