Contrast

Când m-am trezit era târziu și frig,

Vânam un miez al nopții, nu ca-ntotdeauna;

Pe cer, scântei se împrăștiau, iar mii

De străluciri zâmbeau, și timpii stăteau împreună.

E fascinant cum, în noaptea asta,

Luminițele au putere într-un fel:

Aduc oamenii mai aproape,

Pentru că oriunde am fi, privim cu toții înspre cer.

M-am străduit, la fix, să prind tăcerea lumii,

S-ascult cum tace cuvânt cu cuvânt,

Priveam cum anii își scot pălăriile… tot priveam,

Și te țineam aproape la mine în gând.

Am mai rămas mult după aceea,

Cu gândul înainte, înapoi cu emoții;

Fie ca noul an să lase inima ta și inima mea

Să-și găsească singure miezul nopții.

Dumnezeule! Când s-a făcut așa de târziu?

Nu prea mai am timp să-ți spun tot ce vreau să-ți spun,

Mi-aș dori ca orele să treacă mai greu.

Acum probabil că deja dormi pe inelul lui Saturn.

E vina ta, totuși,

pentru că mă pierd în gânduri cu tine,

și timpul trece

și văd că mai mult am visat, și ahhh, Dumnezeu…

Știa că mi-ar fi fost mult prea ușor să te prind

dacă umblai prin lume ca un om normal,

și nu desculță prin sufletul meu.

Te gândești vreodată la lucruri pe care nu le-ai mai văzut demult?

Eu, de exemplu, nu am mai văzut de mult, mult timp…

un struț, un urs,

o zi ploioasă, o gâscă nervoasă,

un curcubeu, un graur,

un cântăreț stradal, un cal,

un om bun, un om rău

etc

(față tristă 🥺)

Zâmbetul tău.

Și e trist. Și e crunt.

Și de asta nici nu o să-ți spun măcar că…

îmi e dor de tine mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult…

(Atât de dură sunt)

Ce frumoasă e noaptea,

O privesc pe geam… uneori simt

Că-mi strecoară secrete

Într-un limbaj doar de ea știut;

Felul în care mă privește

Și mă ascultă fără să ceară nimic

Mă face să cred

Că ne-am promis ceva, demult.

Când îmi lipsești, o urmăresc,

Ea tace mai adânc decât o tăcere poate,

Ca să-mi pot imagina că ești tu

Și eu să-i fiu, la rându-mi, noapte.

Mă întreb cu rușine la ce se gândește

Când vede cât de ușor mă pierd în gânduri cu tine,

Și dacă te îmbrățișează pentru mine,

Cu brațele ei nevăzute, calde și pline.

O, e atât de frumoasă,

Cum își așterne liniștea peste munți și văi,

Îți seamănă atât de mult și totuși… tot mi-e dor…

Doar de-ar avea chipul tău,

vocea ta…

ochii tăi.

Trec să-ți spun steaua mea,

în bătaia de pe ceas a orelor,

vezi șase îl bate pe cinci,

șapte îl bate pe șase și tot așa,

de neglijarea stelelor 🥺

rămase singure în noapte,

cu străluciri amare

și chipul cel mai dulce

aș fi venit într-o secundă,

dacă nu exista durerea asta de picioare

oribilă crescând…

of mititica mea, acum am ajuns,

șchiopătând, șchiopătând.

Ți-aș putea spune toate scuzele

din lume care există,

dar ce folos să le spun dacă

mi se rupe sufletul când îmi imaginez

fățuca aia adorabilă, tristă…

Să te împac cu îmbrățișări

și pupici peste tot, ești prea departe 🥺

Dar vreau să te apuc stea de pe cer,

că tu nu faci parte din categoria

stelelor neglijate.

Tu ești a mea,

și niciodată să nu crezi,

nici măcar o clipă, o secundă,

că ești ca ele, singură.

Te iubesc și știu că o dau des în bară,

(aseară am adormit pentru că nu puteam să mai suport durerea de picioare 🥺)

Îți trimit cea mai călduroasă (cu greacă pe ea), imensă, strânsă… îmbrățișare,

nu în semn de iertare… e prea puțin,

doar așa să-i cuprind toată tristețea prințesei mele,

și să simtă că o iubesc tare, tare 🥺

Să ai o zi minunată,

și sper să zâmbești astăzi mereu…

Tu nu ești o stea neglijată,

Tu ești singura și cea mai importantă stea,

de pe cerul din sufletul meu.

(Nu știu cum să te împac,

dar o să mă străduiesc astăzi,

văd eu cum fac,

să-ți apar de multe, multe ori în cap

și nu o sa te las sa lucrezi

până când nu zâmbești)

Probabil că acum,

în aerul serii de vară,

stai întinsă în pat

obosită sau gânditoare,

și te gândești hmm…

lasă-mă să-mi asum,

poate la filosofii de viață,

poate la ziua de mâine,

poate spui în gând o rugăciune…

Și acum probabil te întrebi,

oare la ce mă gândesc eu,

în aerul serii de vară…

nu mă gândesc la filosofii…

mă gândesc la cum să te cert mai aspru

că nu dormi…

Dacă ai fi aici lângă mine

în această seară,

ai adormi într-o secundă în brațele mele,

în timp ce te mângâi pe spate,

și după ce ai adormi,

ți-aș da părul de pe frunte la o parte,

să-ți dau un pupic și să te alint,

pentru că, părerea mea este

că oamenii cei mai serioși și pragmatici,

(cu apucături militare 😈)

trebuie să fie iubiți cel mai tare.

Dar desigur, pe lângă seriozitate

si militărie,

aceste persoane au chip de prințese,

știu că sunt prințese și în povești, dintre cele mai cele,

însă prințesa mea e mult mai frumoasă și inteligentă decât ele.

(cred că te-ai prins deja că mai am un pic și mor de dor,

deci nu o să-ți mai zic că-mi lipsești…

Noapte bună, micule dictator! 😈)

Nu-mi pot aminti nici ce am făcut ieri dacă mă întrebi,

Dar îmi amintesc ce spuneai tu mai demult, ca și cum cineva ar citi o poveste…

Spuneai că nimic nu este întâmplător…

Și nu este.

Tot la fel îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri,

Că ai spus tu odată că de acum suntem oameni mari si asta nu se traduce în oameni înalți,

Spuneai că oamenii mari trebuie să fie asumați

Și de atunci am început să încerc să îmi asum, să fiu mare,

Vezi?

M-ai învățat ceva, nu ne-am cunoscut din întâmplare.

Sau, îmi amintesc că într-o zi ne concentram să facem niște concentrații

Și tuturor le dădeau rezultate realiste și-mi spuneam, cum este posibil, am concentrația stricată, nu se poate,

Și te-ai uitat și tu și chiar era în concentrația aia o eroare.

Dar dacă ar fi fost doar asta…

Lângă problema aia mai era încă una și ce să vezi, la fel nu-mi dădea…

Și te-ai uitat și ai luat-o pe toate părțile și ai spus că acum sigur este greșeala mea…

Dar eu și în ziua de azi cred că era tot a ta 😈

(mă gândesc des la asta și trebuia să o zic odată și odată).

Îmi amintesc că prima oară când te-am văzut, țineai așa de frumoasă un discurs

Și nu te cunoșteam, despre cine ești nu aveam nicio idee,

Dar în mintea mea atunci a fost rostită fraza:

Doamne, ce femeie!

Tot așa într-o zi, acum trecuse ceva timp de când te știam,

Ai decis să cercetezi lumea, să o întorci cu fundul în sus,

Cu niște persoane, altele decât mine… și Doamne,

Câtă gelozie am simțit atunci…

(Încă n-am trecut peste 😡)

De fapt de atunci făceai ce făceai

Și numai pe ele le alegeai și eu și gelozia mea eram una ca alta de negre, nu ne puteai diferenția.

Altă dată îmi făceam drum intenționat la masă,

Chiar dacă nu voiam neapărat să mănânc,

Doar ca să te văd pe tine chiar și pentru o clipă…

Pentru că numai în două locuri putea fi o prințesă mică,

Ori la muncă aglomerată, ori într-un loc în care să nu-i mai fie fomică.

Ca să-ți dovedesc în continuare că nu ne-am întâlnit întâmplător,

Lasă-mă să-ți povestesc în continuare.

Când te-am întâlnit treceam printr-o perioadă grea,

Nu genul cu gânduri negre, doamne ferește,

(mereu am fost o fire rațională)

Dar la modul că simțeam că nu mă potrivesc nicăieri în lume,

Și apoi ai venit tu și fără să știi, m-ai inspirat să am puțin mai multă încredere în mine.

(Mereu am vrut să fiu ca tine…

Okay bine, nu trebuie să o spui, termină…

Știu că și eu sunt irezistibilă 😉)

Și știi ce-mi mai amintesc din acea perioadă?

Îmi amintesc că aveai un zâmbet atât de frumos,

Zâmbeai și parcă soarele se retrăgea de rușine că cineva luminează lumea mai frumos și mai bine.

Dar știi și ce mai văd eu acum… o superbă furnică,

Care nu este prea fericită.

Si nu pot să nu mă gândesc că dacă continui să-i scriu o țin în acest ciclu dureros și o umbresc… și își pierde zâmbetul ăla dulce, toamna prin frunze.

Dar înainte ca furnicuța mea să se întristeze și să-și facă tot felul de scenarii,

Vreau să știe că nu-mi doresc să plec și nu vreau să decid în locul ei… și numai gândul la asta mă doare.

Însă vreau să-i pun o întrebare la care să răspundă sincer…

Ești fericită?

Acum îmi pun și mie întrebarea asta, simt fericire?

Nu cred că simt 🥺

Mă simt singură, uneori îmi mai spun cu voce tare  că poate sunt nebună ceea ce practic mă face nebună…

Mă simt goală de mine, la fel cum lumea îmi e goală fără tine…

Și mă întreb, mă opresc și mă întreb iar dacă situația asta, așa cum este, ne face bine…

Am simțit să-ți spun toate astea, în special partea cu amintirile mele despre tine…

Nu a fost greu, a trebuit doar să dau un pupic celei mai frumoase capsule a timpului pe care o păstrez sub cheie…

Te iubesc cât toată calea Lactee 🐥!

(Noapte bună 🥺!)

Un zid înalt e-n fata iubirii noastre,

Tristețea a doua inimi albastre

Ce se ating ca doua stele,

Prin raze de gând profund

Și prin trăiri maistre,

Și totuși, un abis e între ele...

Am văzut mări și orașe luminate,

Am ascultat povești nenumărate,

Dar cel mai frumos loc pe care-l știu

Este lângă tine, simplu și târziu.

Mări și orașe se sting în depărtare,

Lumina lor e doar un simplu joc,

Dar ochii tăi au altă căutare,

În care inima își află un loc.

Nu-mi trebuie averi și nici splendoare,

Nici drumuri lungi spre amurgul auriu,

Căci lumea întreagă-mi pare trecătoare,

Când brațul tău mă ține în târziu.

Rămâi cu mine clipe nenumărate,

Să scriem singuri propria poveste,

Din toate nopțile de dor luminate,

Iubirea noastră cea mai sfântă este.

Mie dor de tine VIATA mea

Mie dor de clipele-mpreuna 

Stii? Mi se rupe inima

De dragoste NEBUNA...

A mai trecut o zi

O zi ca celelalte

Inebunita eu voi fi

Chiar pina la moarte...

A mai trecut o zi

Iubire.. iar mii dor

Nu inteleg..ce poate fi?

Mie dor de al tau AMOR...

Astept eu ziua-n care noi

Vom fi iar impreuna

Vom sta nedumeriti in doi

Gindindune la Miine...

Caci greu e sa traiesti stiind

Ca Dragostea-i aprinsa

Dar noi ca doi copii cintim

IUBIREA ... INTERZISA...

Iubim in taina..stam cu grija

Sa nu ne vada nimeni

Avind in gind doar o speranta

La ziua care vine...

Tu ai sotie...ai copii...

Si eu sint maritata..

Neam apucat de nebunii

IUBIM CA NICIODATA

Imi cer iertare scumpul meu

Iti cade lacrima-n tacere

Citind aceste rinduri dure

Cu lacrimi si durere....

Iubindu-te in taina acum

Ma simt foarte matura

Sa mergem NOI pe-acelasi drum

IUBIND caci Viata-i DURA..

Esti tot ce eu iubesc mai mult

Esti VIATA mea,esti aer

Esti soarele pe cerul meu

Esti tot ce de la viata CER...

Ca o stea strălucitoare,

Cu un zâmbet rupt din soare ,

M-ai făcut să simt ,

dragostea ta orbitoare,

Nu am sentimente mai adânci ,

Când la pieptul tău mă strângi,

Atingerile tale moi,

Mă fac să simt că existăm doar noi.

de Laura Lucavischi

Iubito, arată-mi scoicile
Și cântă-mi toate nopțile,
Căci învolburata mare,
Scrupule sigur nu are!

Soarele este un astru
Și văd cerul cel albastru,
Căci, eu fără tine nu-s,
Dar tu mă privești de sus!

Da, tu dragul meu nebun
Și frumos, ce pot să spun,
Căci fierbintele nisip,
Nu așteaptă nici un pic!

Ai răbdare cât cuprinde
Și nu te lega de cvinte,
Căci Soarele rău te arde.
Flacăra-ți bate pe spate!

Să adormi pe poala mea
Și să-ți simt inima grea,
Căci, eu te-am iubit și-așa.
Plaja ne va mângâia!

Aș dansa, cu tin’ iubito
Și prin valuri aș zbughi-o,
Căci, grabnic pescărușii zboară.
Eu te vreau de odinioară!

Respir aerul vieți blânde 

precum aburul creiat de frig

unde curg mângâieri solide

ca o speranță fără să oblig

Deschid privirea-n profunzine 

cu speranță pentru-o nouă zi

când tulburele are limpezime

precum frunzișul din brazi

Caut realitatea s-o pun-n poem

ce va străluci de bine

ridicând la rangul de suprem

mângâieri cu mâini fine

Constantin STanciu