Anul Nou

Nu-i doar un simplu La mulți ani..

Nu-i doar o zi în calendar

Ce o repeți în fiecare an

Ești mai presus de orice dar

Izvor de viață și femeie

Ești simplu - mamă cu mult har

Ești tu, aici, acum și pentru mâine

Copiilor ce i-ai născut și le-ai dat nume

Ești umbra lor, ești scut și pâine 

Ești demnă de a fi părinte!

Fii pur și simplu fericită

Fii pur și simplu împlinită 

Marius Ene, Polonia, 23.02.2025

În lumea asta plină de oameni minunați

Cu sufletul ne-alegem prietenii ca frați.

De-a noastră întâlnire sunt bucuros nespus 

Și pentru tine'acuma ridic paharul sus!

Azi e ziua ta , prietene iubit,

Îți doresc din suflet să fii fericit!

Să te știu o viață tânăr și voios,

La mulți ani amice, să fii sănătos!

Să nu ții supărare pe timpul trecător,

Suntem pe lumea asta scânteia unui dor

Și las să bată ceasuri, căci eu aș vrea să-ți spun:

Prietenu-i ca vinul - cu vremea, tot mai bun!

Eram copii năstrușnici și alergam vioi,

Acum ne prind nepoții ce-aleargă după noi.

Se schimbă toate-n lume și tu te vei schimba,

Dar să nu dai uitării prietenia mea!

O perlă dintr-o frumoasă scoică,

Ce oceanul a făcut-o rodnică,

A acostat la malul vieții

Strălucitoare în zorii dimineții.

Un boboc de floare înmiresmată

Ai răsărit în viață entuziasmată,

Pe drumul ce destinul l-a călăuzit

Și de îngerii din ceruri bine păzit.

Azi ai șaptesprezece ani

Sper cel puțin pe-atâția fani.

Sunt câțiva care te iubesc

Și mulți ani îți și doresc.

Să ai primăveri în suflet,

Vorbe dulci ca de poet,

Mintea plină de înțelepciune

Și spiritul mereu o vioiciune.

Azi e mare sărbătoae ;

Doresc tuturor ce poartă numele

Constantin și Elena,sănătate,bucurii

și îndeplinirea tuturor dorinților!

Ce lume-ar fi ! nebuna ori frumoasa !

Oare ar mai fi , de tu n-ai exista !

Esti ingerul ce viata-mi coloreaza !

O ! esti comoara vesnica a mea !

Esti o raza care zboara ,  mereu calatoare

Reprezinti o stea ca mierea calda , lucitoare,

Daruiesti cu a ta privire, dulcea mare de pe cer,

Cu respect pentru iubita, de l-al tau  luceafar.

Irina, eşti floarea cea din zori,

Cu ochi senini și dulci fiori.

Când zâmbești totul prinde viață,

Tu esti raza mea blândă,

cea de dimineață!

Irina, eşti un val de gânduri clare,

Ea în marea timpului nu dispare.

Eşti umbra nopții ce răsare în vânt,

Irina ești un cântec și veşnic al sufletelor legământ!

Ești o șoaptă-n univers,

Un nor pierdut în stele,

ce își caută un sens.

Țeși vise în aerul tăcut,

Şi lași cerul gol, de necrezut!

Ești o carte nesfârșită,

Cu pagini scrise-n stele liniştită.

Porți în tine răspunsuri ce nu mor,

Și-n ochii tăi se naște al vieții dor!

Irina fata fericită

Cu zâmbetul cald

Şi privirea rece.

Privesc la stele

Cu gândul ca te voi vedea printre ele

Cobor în deal și în vale

cu gând că te voi regăsi în zori

Orice speranță orice dor

Doar un strigăt de dor

Doar o clipă pentru noi

Doar o eternitate pentru noi ...

Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e  sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce  mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de  marmura si lucirile metalice purtând pe  frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că  voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată  de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura  de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu  despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile  așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de  plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un  cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert,  ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a  materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,,  toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund,  dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc  cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața  preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata,  cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.

Ce răbdător cu viața-i   Universul
Stele multe pe cerul lui vor mai pieri
Și umbra  noastră va fi o gravură
Iar iubirea  rămâne în curcubeu
Culoare ce nu pătrunde prin fereastră.

Ce răbdător cu viața-i   Universul,
În amiaza dintre mâine şi ieri
Ne lasă să-i cerșim mereu iubirea
Nu simțim că timpul ne părăsește.

Hrănindu-ne în taină cu neîmplinirea
Tăcută  ne-i  umbra, ea  nu ne  vorbește
Dar  judecă  jurământul și uitarea,
La finele zilei când drumu-i în noapte
Și răbdător cu viața-i  doar Universul.

MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?

DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..

Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l

De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.

Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..

DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..

Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...

DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…

Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.

DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.

Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..

De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…

Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..

Aproape zilnic pașii mă duc în parc ca într-un reflex pavlovian . Iau cu mine o carte sau o revistă. Fascinatul spectacol al naturii și cel al lumii, vârstnici, maturi , copii pe aleile cu flori, arbori maiestoși, toate determină să nu citesc măcar o filă din carte sau din revistă. . Parcul este perenul meu lăcaș al amintirilor din copilărie până acum, când:

Mă învăluie timpul de ieri

Cuibărit în a mea copilărie,

Încă zglobiu, nu m-a părăsit

Vrea răsplătit în clipe de-amintire…

De pe o alee un băiețel drăgălaș, tare drăgălaș, vine în spațiul mai larg din apropierea băncii și grăbit scoate din buzunar câteva bucățele de cretă colorată. Secondat de un cățel venit de undeva, trasează crochiul unui joc de șotron frumos colorat. De pe treptele arcuitului pod din parc, arhicunoscut de citadinii, coboară o fetiță blondă, ce - și adapă gurița dint-o înghețată. Băiatul o strigă și în graba ei, fetița scapă înghețata jos. Pornită sa plângă, el o întâmpină, o ia de mână si când ea vede șotronul colorat, uită de înghețată și fericită țopăie printre contururile șotronului. Copilul și cățelul o privesc bucuroși…O privesc și eu…Privirea - mi se duce ca-ntr-o visare și firul amintirilor mele ajunge în labirintul copilăriei.

Din nopți cu amintiri nestinse

Am adunat multe vise

Din ele să modelez aș vrea

O LUNĂ,

LUNA mea

Unde praful de stele

Să cadă peste sufletul selenar

Plin de tăcere

Plin de mistere …

Pe raza ochilor

Aș vrea să te trimit

Pe tine prietene,

LUNA

Să mi-o copilărești

Străbătând visul învălurit

Până la stele

Iar mâna încolăcită

Pe mana ta, să mă ridice

Până la tine

Prietene din copilărie

Redevenind copii

S-alergăm după jucării din stele

Și LUNA să ne fie

Protectoarea viselor rebele

Pe-al ei altar

De vise neîmplinite

S-aduc ofrandă

Păpușa de pluș

Și-o fărâmă din șotronul

Frumos desenat

Pe asfaltul dintr-un parc,

De te tine prietene

Desena cândva

Pentru mine...

Pleacă LUNA de pe cer și ecranul nopții se luminează, mă trezesc, visu-i o dorință a nopților de LUNĂ luminate, vise binecuvântate.

Într-un mâine îmi va fi toamna cu zilele reci și din același reflex pavlovian, cu o carte în mână, sau o revistă, pașii mă vor duce în același parc…

Pe aleea părăsită

De flori, de oameni și de bănci

Mă strecor într-un decor

Cu frunze care cad

Triste, galbene și mor…
Pasul și visarea s-au oprit. Quo vadis amintirilor, quo vadis? Întrebarea este un ecou ce nu se mai întoarce...

Nisipul  clepsidrei
spartă de mal
a multor iubiri eșuate
m-atinge , mă mângâie,
mă-nțeapă cu cioburi
din clipele  de mult
trăite.

Mâinile mele caută
la fiecare val
clepsidra de tine
pierdută,
pierdută atunci în larg
când înserarea ne-a-nvăluit
și lumina își aduna
razele-n teacă.

Pe întinsul apei
talazul  depărtării
spre noi a urlat
tu singurul  naufragiat
rămâi o velă  la catarg.

Corpul nisipul mi-l atinge,
mă mângâie
alunecător
acoperind  cu scoici
rămășițe din cuvântul dor.

Același stilou poate să scrie și adevăr dar și cuvinte plăsmuite. Doar faptele pot să decidă ce-i adevăr sau ce-i minciună. Stiloul scrie…:

Hățișurile, drumul vieții mi l-ascund

Ascuns îmi este și reperul

Închid una câte una uși

Să nu văd păinjenișul și minciuna

Cum mereu își întind țesătura,

Dreptatea și-adevărul ștrangulând.

Pașii, cu urmele tot mai murdare

Tiptil , tiptil vin din jilțul trădării

Oprindu-se în obscurul laborator

În care, adevărul se topește

Ca-ntr-un mojar devorator

Unde puterea minciunii îl strivește.

…………………………………………………….

O singură ușă, cu drag m-a primit

În a sufletului liniștitor iatac,

Rivala adevărului, minciuna

Aici, pentru ea nu-i loc de cuibărit

Stiloul scrie și încă nu a obosit…

Scrie oare adevăr, scrie ,oare, minciună ?…Scrie ce-i dictăm…