POEZIA MEA

E zi de toamnă târzie

Așteptăm ca iarna să vie

Soarele privește printre gene

Natura toată pare că se teme .

E un fel de tristețe în toate

Ziua î-și pierde ora în noapte ,

Soarele , chiar el pare mai blând

Cu omul acestui pământ .

De ani , î-și îndură destinul

Deși , nu acesta ne e drumul

Cu credința , că a venit clipa

Că-și poate întinde aripa .

Prin votul din toamnă , toți am sperat

Că de profitori și hoți am scăpat

Să ne chemăm copii acasă

Să construim o țară frumoasă .

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

El vino rojo es bueno

El vino rojo es bueno,

Recogido a finales de otoño,

Cuando hay escarcha, cuando nieva,

Lo bebo mucho, pero no me emborracho.

Me he jurado que no lo beberé nunca más,

Pero no puedo evitarlo,

El vino es bueno, me gusta mucho,

No sé qué haré con el viñedo.

El vino hecho de una fruta rara

Sube a la cabeza sin escalera,

El vino hecho de uvas verdes

Hace que no veas a nadie.

El vino es bueno y sabroso

Cuando lo bebes con alguien amable,

Pero si lo bebes con alguien repugnante,

El vino se para en tu garganta.

„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”

N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.

Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.

„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!

Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”

Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.

Astăzi casele la țară

multe-s în ruine.
De vine iarnă sau vară
la ele nimeni nu mai revine.

Au plecat foștii stăpâni
care grijă mai aveau
de ogradă, de grădină și de câini
ce prin curte atunci lătrau.

Acum pe la uși, la poartă
lacăte zac mute…
prin grădini nimeni nu se aude
iar culoare de pe casa e decolorată.

Si cărarea de la poartă
toată este în buruiană
și doar, câțiva pași trec...câteodată
doar o dată într-un singur an.

Scaunele pe la porți
ușor putrezesc…

uitate sunt de nepoți

ei pe ele nu mai zabovesc.

De prin curți florile toate

sau uscat de timp uitate

hățișul, cornuții au invadat

locul care cândva de flori era scăldat

Geamurile pusteite

trist privesc spre drum

Multe vise neîmplinite

acum au devenit un scrum.

Ici colo prin sat,

mai găsești pe la vreo poartă

câte un bătrân care așteaptă

copiii care l-au uitat.

Undeva prin sate…

casele sunt în ruine, pustii …

tinerii au plecat departe

și au uitat de termenul ” revii ”.

Unde ești tu Căpitane?

Pentru ce ne-ai părăsit?

S-a dus România Mare,

Ca soarele-n asfințit.

Neamul nostru brav și tare,

Zace veșnic adormit,

Unde ești tu Căpitane,

Făt-Frumos și crai iubit?

Vântul îți poartă suspinul,

Noaptea ne alină dorul,

Cât de sumbru e destinul,

Căt de jalnic e viitorul!

Camarazii se adună,

Pe la tristul tău mormânt,

Să-ți aducă o cunună,

Căpitane căci ești Sfânt!

Ne-adunăm toți împreună,

Împărțind același gând,

Că și-n moarte și-n furtună,

Vom rămâne dârzi luptând.

În van se zbate marea

oricât ar fi de-adâncă,

n-o reuși surparea

cât țărmul e de stâncă.

Căci stânca poate să înfrunte

și grozăviile din munte,

iar munții nu s-or nărui

atât cât stânca va trăi.

Și nici pădurea n-o pieri,

căci omul o va ocroti.

Toate ființele din fire

aspiră la nemurire,

căci pentru ele trăiesc Zei,

iar pentru oameni Dumnezei.

Și știu că  ființa românească

a-nvins dușmani ca să trăiască.

Ea niciodată n-o pieri,

dacă un monolit va fi!

Te cântă poeții natură ,

În versuri frumoase pe strună ,

Îți cântă pădurea și marea ,

Îți cântă munții , dealul și valea ,

Îți cântă văzduhul albastru ,

Și-n cântec îmi cântă visarea .

Tălăzuieste valul spre mal

Nisipu-i curat , firișoare de opal .

Litoralul stăluceste sub valul de stele 

Și murmură marea un cântec

Cu buzele mele .

Zefirul mă învăluie în rochie de bal ,

Valul se duce și vine la mal ,

În zare își flutură aripa sirene ...

Spre alte surate aplecat să le cheme ,

Spectacolul feeric îl cerne prin gene .

Te cântă poetii , natură ,

În versuri frumoase pe strună ,

Te cântă de multe milenii ...

Uimiți de atâta frumusețe .

În veci te vor cânta poetii .

                     T.A.D.

Te chem în șoaptă 

Doar tu să auzi 

Te rog să mă privesti

Cu ochii tăi blânzi 

Lacrima din gene

E un răsărit ,

E un „te iubesc”

Însă nerostit .

Aprinde-n jur făclii

Cât suntem încă vii .

Îmbățiisează-mă  cu un zâmbet

Înviorează-mă cu o floare ,

De  poți ,citește-mi  în suflet

Și vezi de ce mă doare?

ȘI  zău că nu-i păcat  să mărturisești

Că mă iubești.

PE  LUME  TOȚI  VENIM  LA  FEL,

DIN  IUBIRE , DIN  GREȘALĂ,

CU  O  ȘANȘĂ  CU  UN  SCOP...

CU-N  GRĂUNTE  DE  NOROC.

MICI  ,SUNTEM  FRUMOȘI  ,DIVINI

LA  ICOANĂ  SĂ-I  ÎNCHINI.

ODORUL  SĂ  CREASCĂ  MARE 

SA  NU  FIE UN  OARECARE...

VIAȚA  ÎNTREAGĂ-I  O  MINUNE,

UN  MIRACOL  POT  SĂ  SPUN ,

ȘI-O  TRĂIEȘTE  FIECARE  CUM  DOREȘTE

CU  DORINȚE  ,CU  ILUZII  ȘI-O  CONSTRUIEȘTE!...

TOȚI  MUNCIM  ,CREEM  ,SĂDIM 

FACEM  CEVA  CE  PUTEM  ȘI  ȘTIM

AM  PRIMIT  ÎN  DAR  PĂMÂNTUL

ȘI-Π FRUMOS , BOGAT  CA  GÂNDUL.

AM  PRIMIT  ÎN  DAR  NATURA;

MUNȚI  ÎNALȚI , PĂDURI  BOGATE, ,APE,

CÂTE  DARURI  NE  DĂ  EA ?

SĂ-O  PĂSTRĂM  AȘA  FRUMOASĂ ,

ÎN  UNIVERS  NE ESTE  CASĂ....

SĂ  NE  BUCURĂM  DE  EA ,

ALTA  NU  VOM   MAI  AVEA!...

Ostenită  de  așteptare 

Teama  mă  frământă

Cu  dureri  stridente-n frunte

Pentru  câte  runde?

Ostenită de învoiala

Plânsului etern

Poți și râde ,poți și râde

Fii  un claun  modern.

Ostenită se retrage

Ca într-o colivie

Teama de-a nu fi excentric,

Plângând  de bucurie.

Ostenită  fuge clipa

Timpului  mereu  prezent,

Contratimpul  e-o  balanță

Pe un scurt segment.

Ostenită-i  chiar și umbra

Pare greu bonlavă ,

Torent  cuprins  de nevroză

Fluvii ,afluenții  de lavă.

ÎNTRE  STUP  ȘI  FLORI  DE  TEI  ,

SUNT  ATÂT  DE  MULTE  CĂI ,

DAR  ALBINA  LUCRĂTOARE  ,

NU  SE  PIERDE  NICIODATĂ .

UNIVERSUL EI , ȘI-L  ȘTIE 

FĂRĂ  ADRESĂ  PE  HÂRTIE !...

CHIAR  DE  PLOUĂ  SAU  E  VÂNT ,

SEARA  SE  ÎNTOARCE  ACASĂ ...

ÎN POIANA  CEA  FRUMOASĂ !...