Străini in amintiri

Dacă s-ar putea rescrie viața ,
As cere pentru al meu bunic
O viața mult mai fericita
Și sa se mai întoarcă-unpic.
Sa se întoarcă lângă noi
Căci știu sigur ca își dorește
Însă acum este un înger
Și din ceruri ne păzeste !
A plecat acum 5 ani ,in aceasta zi de mai
Și oricât noi ne-am dorit ,oricât noi i-am zis :”Mai stai!”
Domnul ii scrisese soarta ,ci cred ca a fost sa fie
Sa fie mai liniștit ,in lumea fără nemurire
Fără lacrimi ,fără boala ,fără a mai suferi
Suferința s-a mutat ,la noi ,ce-nca suntem vii.
La noi aceea care,n-am uitat ființa care
In orice zi întunecată ,aducea raze de soare.
Ai fost blând ,bun ,iubitor ,un erou printre ființe
Ai fost tata și bunic ,și-ai îndeplinit dorințe .
Ai făcut a răsări ,numai flori unde-ai călcat
Și să știi ca regretăm,amarnic ca ai plecat !
Mai așteptăm ,dar numai vii
Cu flori ,cu struguri sau covrigi
Viața e atat de crunta,iar pe lângă ea noi suntem mici.
Iar când orologiul suna,ca viața ți se sfârșește ,
Oricât ai vrea a da-napoi,spre Cer nimic nu-ți mai oprește
Pașii ,care ar vrea sa calce ,lângă cei ce lacrimi varsă,
Însă doar o viață-avem ,iar viata -i povestea noastră!
Și când viata ți se duce,știi ca alta numai e
Și accepți o nemurire ,alta lume și un Rai ,
Accepți sa numai calci pământul
Ajungi doar ca sub el sa stai!

De când nu ne-am mai scris mesaje 

Nimic de-atunci nu a mai fost la fel,

De când tu ai plecat, se pare,

Că duc cu mine însămi un duel.

Mă lupt să-ţi uit parfumul ce mă doare,

Ce nu mă lasă să träiesc și să respir.

Și simt cum ceva in mine moare

Și-ncet mă descompune fir cu fir.

Eu ti-aş mai scrie o poezie,

Căci îmi lipsești... şi știi şi tu,

Că simt amarul vietii fără tine....

Tu simţi orice, numai pe mine nu.

Am încercat să nu te caut, n-am putut.

Am încercat să nu mă amăgesc,

Și jur că atât de mult am vrut,

Dar n-am putut de tine sa nu-mi amintesc....

Umbre reci și voci amare,

Se tot simt in al meu jur...

Vântul zăpada-nvâltoare,

Totu-i zgomotos și dur.

A lumânării lumină,

Mai sclipește-ncetișor

N-așteptam iarna să vină...

Însă a venit cu dor

Cu dor de copilărie 

Și de casa ce-o aveam

De- a mea mică jucărie 

Și de mama ce-o iubeam

A plecat ,s-a dus în zare...

Nu știu dac-o s-o mai vad

În urmă lăsând dor mare

Și în inimă, prăpăd....

<3

Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,

Privind cu ochii tăi adânci și goi,

De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,

Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?

Citești, dar niciun răspuns nu vine,

Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,

Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,

Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.

Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,

Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,

Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor

Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.

Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,

Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,

Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,

Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.

Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,

Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,

Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,

Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.

Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,

Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,

Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,

Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.

Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele

Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele

Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid 

O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia

Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou

Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită

Că, cu ce folos să am o lume întreagă?

Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel

Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă

Copiii mei, sunteți a mea lume senină

Al meu izvor plin de fericire,

În orice clipă grea sau zi divină,

Eu voi fi lângă voi, cu multă dăruire.

Să nu vă temeți de vânturi şi furtuni,

În suflet să purtați lumina cea curată,

Chiar de veți rătăci pe-al vieții drum,

Eu vă voi ajuta, c-atunci când îmi erați de-o șchioapă. 

Să credeti mereu în visul vostru curat,

Să vă știți puterea, chiar de vă veți teme,

Eu sunt aici, oricât de mult ați căuta,

Ca braţele deschise, mereu să vă îndemne.

Când veți zâmbi, eu sa râd fericită,

Când veți cădea, să vă ridic ușor,

Căci sunteti viața mea întreagă

Și-alături doar de voi este al meu zbor.

Ești încă gând ce nu se vrea pierdut în vânt,

Te-alung și vii, cu pas de legământ.

Ești un ecou pierdut în așteptare,

Tăcerea mea de-acum, în fiecare apus de soare...

Am sperat, dar n-ai fost îmbrățișare, nici cuvânt rostit,

Ci doar un imens dor, de nevăzut țesut 

O umbră palidă de vis ce mi-a rămas 

Să nu uit în viață, să mi te port cu drag...

Azi ești doar clipa care tace și învață

Să simtă ce cuvântul nu îndrăznește,

O absență ce în mine arde viață, 

Mai grea, ca orice altă prezență...

Mi-e plin de tine gestul fără rost,

Mi-e dorul semn c-odată-am fost

În nopțile ce parcă înc-așteaptă

Să bați, tăcut, în liniștea nedreaptă.

Am strâns în mine tot ce n-am știut,

Te port cu o tandrețe fără scut,

Cu sete de-a atinge cu-nțeles

Fără să te mai cer, fără vreun interes...

Poate-ai simțit și tu, și totuși ai tăcut,

Poate-ai rămas acolo, suspendat

Între ce-ar fi și ce s-a petrecut 

Dar eu te simt.... mereu... neîncetat.

Căci acel ceva ce-n mine-ai încolțit

Azi nu mai strigă, nu revendică nimic

E rugă-n gând, e ploaie-n infinit,

Și e tăcerea ce apasă pe sufletu-mi

obosit..

Și de vreodată ai să-ntelegi cât te-am purtat cu drag

Să nu regreți... că nu mai sunt "să-mi dai"...

Îți scriu ultima dată...și nu să primesc vreun răspuns,

Doar ca să știi că mi-a fost drag să-ți fiu, chiar și așa... tăcut, ascuns....

Ai fost atât de crunt cu mine

M-ai pedepsit că am simţit,

Că am visat un vin în doi

La un apus de soare.de sfârsit.

Ai fost atât de dur cu mine

Când peste noapte te-ai schimbat

M-ai obligat să-mi frâng simţiri

Ce sufletul mi-au colorat.

Și mi-ai fost plin de nepăsare

De câte ori am încercat

Să caut in suflet la tine

Regretul unui alt final.

Și mi-ai rămas dezamăgire

Că nu te-ai vrut îmbrătişat

Mi-ai lăsat sete de mine

Când cu un vin mă încântai.

Și mi-ai rămas fior ce arde

Precum văpaia unui vis de jar

O rimă îmbrățișată în poezie,

Un vers ce uneori, mă face să tresar.

Și am rămas aici cu brațele deschise

Cu-n foc ce arde-ades în van

Îmi ești o lume doar din vise scrise

Născute din speranța unui altceva..

Vei rămâne visul meu tăcut 

Un fior tremurând pe mut,

...Finalul ce nu l-am trăit 

De suflet atât de dorit...

Ultima îmbrățisare 

Va naște din călimară,

Când îmi va fi dor

În versuri am s-o port...

Vinul ce mi l-ai promis

Cu roșu rămâne scris,

În gânduri de neatins,

Ca cel mai dulce vis...

Sărutul ce mi l-ai dat

Cel mai frumos păcat, 

Rămâne pe buze gravat

Dovadă că ne-am întâmplat...

Vei rămâne a mea iubire

Într-o carte de poezii,

Scrisă cu zâmbete și lacrimi

În nopțile reci și pustii...

Fericirea!?...

O clipă plină de frumos si dor

A iubirii aripă 

Ce stă deasupra tuturor.

Fericirea!?...

Un sentiment ce îl respiri

Din trist te face vesel

Al sufletului elixir.

Fericirea!?...

O stare-a vieții pe pământ 

Între vis și realitate

.... poezie și cuvânt...

ma pierd în "ce ar fi fos..dacă.."

în ceea ce a fost...odată ca niciodată,

în ceea ce ar fi putut sa fie

in vorbe deșarte, promisiuni uitate.

ma pierd în "noi" demult apusi,

în vise ce prematur s-au risipit

în tot ce-am fost și tot ce-am devenit

azi doi straini...cândva îmbrățişați

as fi dorit sa ne mai fim puțin,

timpul sa nu rupă foaia pentru vesnicie

cum bobul în vie așteaptă sả devină vin

aștept și eu privirea-ti calda sa-mi adie..