Cenușa Strălucitoare a Decepției

Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne

Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet

Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele

Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării

Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie

Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare

Vorbe dulci, șoapte și promisiunii

pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire

Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima

Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om

Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire 

Am vrut să uit, dar rămâi în colțul minții,

un ecou tăcut ce nu se stinge niciodată.

Te-am iertat, dar nu te-am eliberat,

rădăcinile tale sunt adânci,

în pământul sufletului meu.

Te simt în fiecare bătaie a inimii,

în fiecare respirație ce se oprește înainte de a ajunge la un nou vis.

Nu te-am uitat, dar nu te mai caut.

Ai devenit un dor adânc,

o rană ce refuză să se vindece.

Cu fiecare pas spre libertate,

mă întorc din nou la tine.

Cum se poate rupe un fir invizibil

ce leagă două suflete,

când ele încă au nevoie una de cealaltă?

Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,

nu ar exista colțuri de întuneric,

doar lumina unei iubiri nemărginite,

care curge din adâncuri, fără sfârșit.

Aș oferi fără să aștept,

fără să mă întrebi, fără să mă întrebi,

fără teama de a rămâne gol,

pentru că iubirea mea nu se măsoară în ceea ce dau,

ci în ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.

Aș iubi în liniște, ca vântul pe câmpuri,

cu acea blândețe care știe să mângâie,

dar care nu lasă niciodată golul nemângâiat.

Aș iubi ca o mare ce nu cunoaște țărmuri,

împingându-se necontenit în fiecare fărâmă de pământ,

acoperindu-te cu valuri de încredere.

Iubirea mea nu e o poveste,

e o adiere de foc, ce se stinge și reapare,

o flacără ce arde de milioane de ori,

dar niciodată nu se consumă.

E acel „înainte” ce nu a fost spus încă,

dar totuși e acolo, în fiecare respirație.

Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,

lumea ar fi un loc fără granițe,

fără frici și fără regrete,

în care doar iubirea ar dicta ritmul zilelor,

și ar înflori din fiecare fereastră,

din fiecare pas, din fiecare gest.

Iubirea mea este acel loc în care

nu trebuie să te schimbi,

pentru că tot ceea ce ești este suficient,

pentru că iubirea mea te cuprinde

fără condiții, fără „dar”-uri,

fără „poate”.

Ne-am regăsit pe drumuri vechi,

Sub umbre calde, dar și reci,

Trecutul plânge printre noi,

Dar timpul vrea să fim eroi.

Cu mâini tremurătoare, iar ne căutăm,

Pe hărți uitate, vise desenăm.

Greșeli din ieri se sting încet,

În ochii tăi găsesc un zâmbet.

Durerea s-a scris pe ziduri goale,

Dar șoaptele tale devin petale.

Încercăm din nou, cu pași mai blânzi,

Legând ce-a fost cu fire strânzi.

Iubirea parcă are alt glas,

Mai înțeleaptă, ca un ceas.

Nu mai fugim, nu mai lovim,

Din focul vechi noi ne zidim.

Un nou început, dar mai matur,

Pe temelii de visuri, nu de scrum pur.

Cu răbdare țesem azi povestea,

Făcând din iertare toată trezirea.

Și dacă soarta ne dă răgaz,

Vom rescrie iubirea, pas cu pas.

Cât de frumoasă poate fi luna, nu-i așa? Printre lacrimi șoaptele și-le spune, brusc parcă sclipirea ei numai arde atât de fermecător în piept Printre mii de doruri cum te suspină, haide spune-mi tu,străine Cum prin lumina-i sporește și bucuria, dar și lacrima mea de argint, toate a mele sunt, dar le simt cam strașnic în piept căci e văduv al meu spirit Cum și lumina îmi ține de veghe, când în nopții fierbinti te strig cum nu mi-e firesc Și lumina asta, vezi tu străine ea trăiește adânc încă prin mine chiar de la începutul iubirii pana la sfârșitul nostru De atâta vreme nu a murit nimic din mine căci iubirea mea ce o împărtășesc e sublim de vie, legându-se cu firea mea și pulsul Lumina lunii ce îmi aparține,reprezintă chiar sclipirea privirii mele de copilițe, iar lumina ochilor mei reprezinta iubire O iubire pură pentru tine drag, străine căci de fiecare data când te privesc în ochi,îmi sclipește și mie privirea ci doar pentru simplu fapt că te privesc

Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,

De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,

Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,

Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.

Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,

Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,

Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,

Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.

Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!

M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,

Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,

Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.

Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,

Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,

M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,

Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.

Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,

Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,

Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,

Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.

Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,

Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,

Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,

Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.

Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,

Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,

Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,

Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.

cu chip static, străveziu

schițezi ce simți, privind spre mine

mă tem de a nu fi prea târziu

să clădești turn din ruine

ce din roz-cuarț negru devine

și ale harpei unduioase corzi

defel nu te mai captivează

eliberându-te de gărzi

acum voia te ghidează

și uitarea-i ce urmează

cuprinde-mi mâna doar o dată

în acest loc necultivat

ca drept neajutorată fată

recurg perpetuu la al tău sfat

să nu-mi mai port capul plecat

razele tale mult prea aprige

se-ndreaptă cu mișcări agile

de ce-i “clasic” se pot distinge

și străpung a mea privire

ideea de “farmec” să-mi inspire

Te apropii cu nava ta, dar simt că ești departe

Nu te înțeleg, vorbești pe înțelesul meu oare?

Încerci să îmi arăți prin semne, dar apare o eroare,

Prea multe cuvinte și semne, privesc cu teroare.

Ființă ciudată, frumoasă, un extraterestru,

Te diferențiezi de ei, dar tot ești ca restul;

Ai vrut să mă studiezi, prin urmare ai pierdut testul

În ochii tăi văd numai ură, nu te-am iubit destul?

Tu ești doar o umbră, reflexie fără suflet

Te vedeam ființă complexă, dar ești incomplet,

În ochii mei iubirea ta este doar un pamflet

Oricât timp va trece, nu va mai exista răsuflet.

Obișnuiam să te privesc, erai un corp ceresc,

Dar acum sufletul mi-e rece, nu te mai urmăresc;

Vrei să te lămuresc, dar iubirea nu pot să o cântăresc,

Așa că te rog pleacă, jur că nu o să te opresc.

Mi-ai inchis iubirea in sicriu de sticlă 

Si-ai privit cum ma sting încet 

Promisiunile le-ai lăsat sa-mi fie otravă

Să le gust amarul ca dintr-un vin sec.

Din amintiri sa fac altar de rugăciune 

Ca mi-ai fost foc dar si blestem

Ce m-a ars pe dinăuntru in taină 

Când ai plecat si m-ai lăsat să mă pierd.

Mi-ai fost Raiul interzis și Iadul ce m-a cuprins

Am murit in mine fără cruce , fără nume...

Mi-ai făcut din inima cenușă și din vise doar ruine

M-ai văzut ca un păcat și apoi m-ai aruncat in lume.

Mi-ai cusut tăcerea pe buze cu fire reci de disperare

Si m-ai învățat sa zâmbesc când  in mine totul moare.

Port amintirea ca pe-o rană ce sângerează si azi in tăcere 

Esti furtuna de o clipă ce mă sleieste de durere.

Mi-ar fi și moartea, poate, mai lesne de-ndurat

Decât această toată cumplită condamnare

La viață fără tine: un nor ce nu mai are

Deasupra luna care cândva l-a mângâiat.

Deasupra luna cerne părerile de rău,

Ce mă despart de tine și n-au nicio revanșă,

Și zorii se revarsă precum o avalanșă 

La mine-n insomnie, și blând în părul tău.

În părul tău, o floare să fiu, măcar un ceas,

Sau poate-un fir de iarbă care-ți sărută talpa,

Dar nopți de remușcare își țes deodată salba

Din stogurile care adună ce-a rămas.

Din stogurile toamnei ce a venit încet

Spre-a separa destine, instaurând angoasă,

Nu te mai pot culege, poeta mea frumoasă,

Căci asta mi-e sentința semnată prin regret.

Căci asta mi-e sentința: sunt un bătrân ocnaș,

Și mină-i cicatricea ce nu se mai închide,

Mi-e grea de lacrimi pleoapa, iar brațele-mi livide

Mai caută trecutul ce n-ai vrut să mi-l lași.

11 februarie 2025

In the hush of the night, a symphony breaks,
A duet of hearts, with strings that ache.
Melodies of love now lost in the air,
Echoes of whispers, tender and rare.
Each note a tear, a gentle lament,
As the chords of affection slowly relent.
Sorrow swells in the crescendo of goodbye,
Yet beneath it all, a caring sigh.
For in this parting, a bittersweet refrain,
Where memories linger, softly remain.
Though paths diverge, and distance grows wide,
Compassion lingers, a comforting guide.
In the quiet aftermath of our shared tale,
Echoes of kindness, like a gentle gale.
Each verse a tribute to the love we knew,
A testament to the care that once drew.
So let this symphony of farewell play,
With sadness and caring, in every sway.
For though we part, our souls intertwined,
In the music of love, forever enshrined.

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

Mă doare viața din mine

Și-n vene îmi curge pelin,

Zorii par umbre străine

Iar inima-i un suspin.

În noaptea ce-a nins peste gânduri,

Cuvintele sunt rugină,

Tăcerea dansează-n valuri,

Durerea mă ține de mână.

Secunde ce dor și apasă,

Mă lasă-ntr-o lume pustie,

Răni adânci se deschid ca o plasă,

În suflet doar noapte târzie.

Amintiri ce ard ca o flacără,

Visuri ce-n fum se destramă,

În beznă, lumina-i doar pleoapă,

Pelinul în vene mă cheamă.

Mă doare viața din mine,

Eterna căutare-i străină,

Si întreb în vene ce-mi curge

Sânge, durere sau cine?