Umbrele nopții

Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,

O clasă întreagă bântuită de un har

Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,

Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.

Profesori, voi, mentori, luminători,

Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?

Cum ați putut să greșiți atât de mult,

Să lăsați atâtea minți în tumult?

Salariul vostru, o recompensă a muncii,

Dar când munca eșuează, ce merit mai are?

Cincizeci și șapte la sută, o rușine,

O oglindă crudă a incompetenței voastre.

Nu e vina elevilor, nu e vina lor,

Căci ei sunt doar niște copii, în floare,

Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,

Nu de note proaste și de un destin trist.

Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,

Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.

Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,

Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.

Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,

Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.

Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,

Și să transformați eșecul în lumină și speranță.

Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,

E o poezie dură, o oglindă crudă,

O realitate tristă, o lecție dureroasă,

Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.

Preţuieşte fiecare clipã,

Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!

Nu face din clipe o risipã;

Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,

Cât eşti încã viu, printre cei vii!

Fiecare clipã, datã ţie,

Trasã de pe-al timpului mosor,

E-un condei ce zi şi noapte scrie,

Este şi arvunã, şi simbrie,

Pentru care eşti rãspunzãtor!

Clipã peste clipã, se adunã

Ca ghirlande dese şi subţiri;

Şi-aşezate astfel, împreunã,

Strâng şi împletesc într-o cununã

Triste sau duioase amintiri...

ce aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

aș zice că am mai murit încă puțin

că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită

din  ram

că pământul mi-a ajuns la genunchi

prostii  la timpul trecut

elucubrații

nu poți fragmenta după astfel de criterii

timpul

acest perpetuum mobile  care se-nvârte continuu

dinlăuntru-i

spre un punct fix

noi am inventat calendarele

ceasurile

clopotelele

am pus stavile în calea apelor

inutil

ne-am revendicat zborul

încercând să surclasăm timpul

ne-am întors acasă din spațiu mai tineri

decât cei lăsați pe Pământ

ce-aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

nimic

lumina întrece în linie dreaptă timpul

dar când se întoarce este strivită de timp…

bucuria-i

experimentată-n arena gladiatorilor;

spiritul de dreptate

alunecă ușor

 în râpa tenebroasă a comunismului;

mila-i

o verigă slabă a caracterului.

la fel și blândețea;

trecutul

e dominat de regrete;

viitorul 

e construit din scenarii;

prezetul nu-l simțim,

e accesorizat

cu cleme utopice.

 înteleptul a spus:

"numai credința în Iubitorul de oameni

te face să mergi

mai departe."

cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,

care se petrecuse-ntr-un  cătun numit Capernaum

( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),

Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ

și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții

 pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.

abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,

 (figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),

cei antici  se aplecară spre artă și cultură,

ducând pe culmi nemaivăzute  sfera,

sfârșind în Evul Mediu cu tortura.

din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă

știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,

renscentiștii se înobilaseră și ei prin  artă,

umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.

Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,

de la savant pân`la plebeu,

îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,

mai gelozim, în taină, încă  faraonii.

iar câteodată  chiar pe Dumnezeu,

(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)

mi-e frică să merg noaptea prin viață

să bâjbâi

să nu-mi mai găsesc punctele cardinale

scara de bloc

cheia de la ușa iubitei

care mă ține de vreo trei zile flotant

noaptea toate blocurile se aseamănă între ele

mai bine rămân alături de ea

lipit de spatele ei ondulat în formă de S

ca o curbă extrem de periculoasă în drum

cu ochii deschiși

așteptând să se-ntoarcă spre mine

nu fără emoție

pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră

într-o femei vampir

știu că mă va devora până în zori

dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult

nu-mi place să sufăr

să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer

să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată

cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil

dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…

Zări senine,

Un cer albastru, 

Alungă orice dezastru.

Cu valuri fine,

Spre țărm vine,

Marea cea albastră.

Pășind, ușor și 'ncet,

În câmpul secret, 

Albastru, discret.

În câmpul minunat,

Florile m-au încântat,

Cu parfumul fermecat.

O pasăre, de aur ca-n azură

Pe la geam sta și văzură 

Măiestria din lectură.

Soarele tot strălucea,

Iar căldura ne-ntrecea,

Gheață-n cub ne aducea.

Cu floricele viorele,

Sau și albăstrele,

Trecem peste rele.

Lipsite de dezastre,

Peșterile albastre,

Sclipesc ca niște astre.

Iar ochii albastrui,

I-atrag pe cei căprui,

Spune dumnealui.

08.05.24

Baștina e un loc sacru

Creat făr' de masacru,

De ai noștri străbuni 

Muncind in rugăciuni.

O țară cu păsări, flori

Și cu adânci fiori,

C-un soare strucind

Și cu oameni zâmbind. 

Oameni muncitori 

Cu multă bunătate,

Lucrând în sudori

Cu pace și dreptate.

31.08.2021

Într-o viață pozitivă

Sunt și zile negative 

Fiind la fel de senzitivă 

Ca și-n coduri inactive.

Furtună groaznică-ți sosește 

Cât în minte-ți ripostezi

Dar, inima-ți zâmbește

Stând prin ploaie-s dansezi.

Fericirea, stă prin stele

Doar pe-acolo-mi amintesc

Cum erau visele mele

Lângă înger ca-s trăiesc.

De la dorința-n spre infinit 

La speranța-n spre final

Ajuns-ar gândul ruginit

Visând ca-n infernal...

Infinitul sau sfârșitul, 

Ambele vor mai sosi

Simțindu-se ca mitul

Ce-n timp călători...

Prin ceea ce te-omoară

Simți că mai trăiești 

Nimic nu te doboară 

Cât viața-ți răsfoiești. 

08.12.24

Când urma ne-o vom pierde, infinitul va cădea,

Fiind departe sau aproape oricum nu vom vedea,

Decât, o umbră ne-nțeleasă din trecutul cel uitat 

Ce-n inimă rămâne o amintire-n timp nelimitat...

Când speranța va pleca, luna se va depărta,

Mistic lumea va vedea, un tablou ce-ar arăta 

Pustiu în jurul lor, făr' de tine, făr' de mine,

Făr' de căldura ce stătea cândva-n cămine..

Când drumul nu vom memora, apa va ardea,

Neștiind ce să mai facem pentru a ne vedea,

Focul, brusc va inunda gândurile noastre

Conducându-ne-n drum spre unicile astre.

Când inima ne-o vom uita, vom fi ca-ntr-un abis, 

De parcă am fi într-un coșmar ce l-am numi ca vis.

Nu vom ajunge la asta atât cât inima ne va zâmbi,

Cât inima fără cuvinte ne vamai putea vorbi...

26.10.24

...

Să nu-ndrăznești să uiți vreodată 

Că-n orice colț al lumii n-ai fi tu,

Bătaia de la a mea inimă este gradată

Cu infinita iubire, ce mi-o dai doar tu! 

Eu mereu voi fi alături de tine, mereu,

Nu contează ce se află-n jurul tău, 

Eu mereu calea-ți voi lumina, mereu,

Chiar dacă te vei afla-ntr-un hău! 

 ...

 ...

Iubindu-te mereu prin dulcile-mi cuvinte-n fapte.

16.10.24

Dintr-un trecut întunecat

Apare un prezent neașteptat 

Simțind un viitor mai luminat

În timp ce privesc la cerul înstelat.

Niciodată nu-i târziu, 

Viața-mi oferă-n fiece zi

Șansa de a mă redescoperi

Și de a fi cine îmi doresc sa fiu.

Nu știu una, nu știu alta

Dar, timpul îmi creează harta

Mă-nzestrează cu o mapă

Și un Ghid de altă dată.

Straniu totul a schimbat 

Un zâmbet de neuitat

Prin care mi-ai arătat

Sentimentul cel ciudat.

În grabă, nu vreau s-o spun...

Dar, ești un hoț destul de bun

Inima, tu mi-ai furat,

Când la mine te-ai uitat.

10.07.24