Fotografua

M-am întors atât de târziu din mine

încât pereții nu mă mai recunoșteau.

În apartament mirosea a frig stătut și a metal ud,

ca într-o sală unde cineva tocmai pierduse pe cineva

și nimeni n-avea curajul să acopere oglinda.

Mi-am lăsat hainele pe jos.

Din ele curgea noaptea.

Aveam cenușă sub unghii,

nu din incendii...

din toate lucrurile pe care le-am atins prea tare:

o fotografie,

gâtul ei,

ultimul „rămâi”.

Știi ce nu spune nimeni despre iad?

Că nu arde.

Iadul conservă perfect.

Ține viu fiecare detaliu

ca pe un dinte de lapte într-un pahar:

cum tremura vocea mamei când mințea că va fi bine,

cum lumina din baie rămânea aprinsă noaptea

ca să nu mă sinucid în întuneric,

cum învățasem să dorm fără să respir adânc,

de frică să nu doară mai mult.

Ani întregi am vorbit singur.

Dar nu cu mine.

Cu versiunile mele care n-au supraviețuit.

Uneori le auzeam prin pereți.

Copilul care încă mai credea în oameni.

Bărbatul care voia să fie iubit fără să fie salvat.

Cel care într-o noapte a pus lama jos

doar fiindcă afară ningea prea frumos

ca să lase lumea fără el.

Pe acela îl plâng cel mai des.

Acum merg drept.

Râd când trebuie.

Țin contact vizual.

Par vindecat.

Dar uneori, la 4 dimineața,

mă ridic din pat convins

că cineva a murit în camera cealaltă.

Și stau cu mâna pe clanță minute întregi,

transpirând,

fiindcă o parte din mine știe:

dacă deschid,

o să mă găsesc acolo

așa cum eram înainte să învăț

că oamenii pot iubi exact cât să nu te lase viu.

Urasc când visez frumos: că iubirea mă atinge, că fericirea mă privește sau cum sufletul se simte împlinit.

Fiindcă mă face să mă simt mai viu, iar eu, sunt doar o carcasă goală ce ține o umbră, care cândva se numea suflet.

Am strâns atât de tare ștreangul greu și rece,

Că ochii mei, în lacrimi, mă rugau să plece,

Plângeau de milă chipului pierdut în fum,

Ca doi străjeri ai morții rătăciți pe drum.

Iar inima, bătând încet și speriată,

Mă întreba în noapte, slabă și uitată:

„Unde te duci? Ce abis te cheamă iar?

De ce-ți prefaci viața în cavou și jar?”

Și camera tăcea ca o biserică pustie,

Cu umbre lungi crescând pe zid poerdute,

Iar luna, spânzurată palidă-n tavan,

Părea un ochi bolnav al unui Dumnezeu bătrân și van.

Atunci am înțeles... cu groaza unui sfânt...

Că omul moare întâi încet, pe dinlăuntru, frânt,

Și-abia apoi își lasă trupul greu să cadă…

Ca frunza unui pom uitat de iad în stradă.

Plecam din locuri din care nici nu am știut că există,

ca după să ne pierdem la o răscruce de drum,

unde fiecare cale promite un adevăr,

dar minciuna ne cuprinde cu dor nebun

Ne oprim, rătăcim,

căutăm semne pe cer sau pe pământ,

iar pașii noștri devin întrebări

pe care nimeni nu le mai ascultă.

Și poate că drumul nu trebuie ales,

Lasat la voia sorții 

Ratacirea asta m-ar face in sfârșit

Rudă cu toți morții 

O, inimă! Sicriu cu fluturi arși și ceară rece,

De ce-ți săruți durerea când timpul vrea să plece?

De ce te bei ca vinul păstrat în cripte reci,

Când fiecare noapte îți pune spini pe veci?

Când ai,
Dai mai mult decât cer mâinile goale,
Până nu mai e nimic din tine,
Nici nume, nici umbră de soare.

Și când tăcerea devine răsplată,
Lumea uită ca-i fost al lor odată.

De unde să ai,
Când tot ce aveai era doar suflet,
Iar sufletul l-ai risipit
În brațele celor ce nu l-au primit?

Acum taci,
Dar tăcerea nu doare.
Ea doar apasă,
Până la capătul uitării amare.

Un suflet rătăcit pe coline

În locuri prea mult neumblate

Departe e totul de mine

Departe îs toți ,departe îs toate.

Sunt locuri ce parcă mă chiamă

Aș vrea să mă ìntorc ,dar nu pot

Prea tare departe ești mamă

Încerc ,nu pot să te văd.

Imagini cu toți la o masă

Mâncând prea repede parcă

Acum în zadar mă apasă

Nimic să îndrept nu mă lasă.

O bară de timp mă desparte

De tot ce a fost și ce este

E totul cu mine și totuși departe

Să pot dar ce vreau este peste.

Pribeag prin lumea haină

Cu barba prea mare și albă

Să pot ,nu se poate cu tihnă

Sunt anii pierduți prea în grabă.

Mă lasă tu timp nemilos

Pe drumul ce pare uitat

Să pot a mă face întors

Să pier pe pământul din sat.

Sunt fericit că pot a iubi. Sunt fericit să pot cuprinde în ochii mei orbi, frumuseți nesfîrșite crezute de basm și găsite. Cu vîntul în față, furtună în urmă, chemările-ascunse mă împing înainte și caut cu ochii făptura din zare ce tot îmi apare – năluca rămasă în depărtare.

Suntem făpturi zămislite în pîntecul Infinitului, ca dintr-un foc de paie din care scîntei ce scapără necontenit, strălucesc doar pentru o clipă.

Cîte scîntei străbat într-o viață prin spațiul ce noi îl atingem?! Ce e căldura ce ne înconjoară și arde subtil pe sub streașina casei ce ne e și școală?

Cu ochii deschiși, cu brațele-ntinse, suntem orbi și fără de mîini. Vrem să pășim, dar făr-de picioare, într-o realitate ce ne-o impunem în lipsa grădinii ce ne-o dorim, amețiți în minciuna ce ne-o rostim mereu și fără-ncetare. Construim realități, pe ruinele celor deja existente, și sperăm că ziua de mîine ne va aduce scăparea. Căutăm în absență, săpăm în cuvintele gurilor mute și gîndurilor tot mai tăcute, dar ne e teamă de adevărul ce bate mereu prin a noastră ființă. Trăim prin emoții, suntem noi înșine mănunchi de emoții.

Vibrăm, pulsăm, emitem lumină, continuu, mereu ca într-un dans – dansul Divin. Dar ne e frică, mereu ne e frică, și ardem mereu în pustiu. Ne agățăm mereu de un lujer, poate vom face chiar un mănunchi. Și tragem de el cu arzătoare sete de a avea, cuceri și înrobire. Totul ne pare să fie un joc și tîrziu absolutul ne vine. Trăind în umbra propriului nostru imperiu, mereu vom fi în căutare, uitînd ce suntem și că totul e doar o visare. Lumini îngenuncheate de propriul nostru abuz, cerșim cu neîncetare, sperînd că Firul Vieții ne vascoate Florile Fericirii în cale.

Mereu suntem seduși de ceea ce nu există dar vrem să avem și trăim în iluzii că merităm, că suntem mai buni, dar toți suntem niște nebuni în vîrtejul unui joc de șah. Ne credem regi și regine, făuritori de mari strategii, dar suntem doar făpturi de Lumină, călători dintr-un Întreg.

Trăim să simțim, visăm că trăim și într-un cerc ne regăsim. Nu prea înțelegem culorile ce ni se înșiră dar, cu nădejde, zîmbim. și, pas dupa pas, și încă unul, ne adunăm nisipu-n clepsidră. Nădejdea, ce ne-o purtăm cu grijă în palme, o-nchidem timid, adînc și departe de ochii lumii. Ne naștem în explozii de Stele, în focul etern al cunoașterii și primele gînduri ne sunt ancorate în prima sclipire de reîntregire. Dogme, credinți, povești și legende, ne mînă continuu spre același final: punctul de nou început, o transformare respinsă-n minciuna și-ascunsă în lăcomie. Cutia Pandorei, mărul Genezei, legende de început, aluat plămădit, Suflarea Divină, Big-Bangul creației noastre – iluzii ce le adunăm zi de zi cu speranța clipei de cer senin și albastru.

prima  zi din an

mi-o pe-trec în familie

n-am chef să-mi expun încă o dată viața

pe DN 15

șoseaua morților

frustraților

fițoșilor

complexaților

bețivilor

ca ieri

nu ascund

că nu-i ușor să reziști tentației

de a-ți lua zborul

acum la început de an

(anotimpul falselor iluzii!)

când toate zările îți sunt deschise

spre nicăieri

nu

sunt mulțumit așa cum sunt

în pijamamaua mea turcoaz

sprijind același scrin negru

vechi de o sută de ani

și dând frâu liber gândurilor

cu ochii pierduți pe fereastră

în hăul liniștii

de sub mine

după atâtea sărbători

în exces

(bucurii iluzorii!)

îți vine să mori

dai din colț în colț

printre amintirile moarte

zadarnic

n-ai de ce te prinde

singura speranță rămasă în creier

te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii

s-apară ghioceii

florile

pe calendar toate zilele

apar îngroșate în negru

ca niște corbi pe un hoit în putrefacție

o femeie își plimbă câinele

și vorbește la telefon

despre cât de departe e Paștele…

Cuvinte la nervi,

Aruncate ca un cuţit în piept,

Nimeni,nu te-nţelege doar tu

Plângi,te zbaţi,nu urăşti

Te îndepartezi ,şi pleci cu pasii grei.

tu nu poți trăi fără metafore

așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre

Poezia

știu

tu însăți ești o metaforă

într-o lume a poeților

pentru oamenii simpli

care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul

cu balustrade de aur

rămâi doar o femeie cu nazuri

precum cele mai multe dintre femei

fiindcă toate sunteți pline de metafore

ca și azi

în zilele mele triste

ascult durerosul Recviem în re minor

de Mozart

și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire

peste aminirile noastre

îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste

nu mai știu cine și când

a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene

cert e că toate s-au ofilit

iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…