Etapă

am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus

neîmplinite

la naiba

trebuie să crezi în ceva

nu poți sta toată viața indiferent

pe marginea șanțului

să numeri stelele

sau găurile negre din Univers

ca și când ai trăi veșnic

legile fizicii ne spun altceva

într-o bună zi se va sfârși totul

se cuvine

așadar

să te obișnuiești cu gândul acesta

mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani

despre Nibiru

care se-apropie

apostolii despre Apocalipsă

unii îi zic „încălzire globală”

alții altfel

tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii

absentă

te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă

să ai cu ce plăti vămile…

Mai rar se-arata zorii, pe cimpii
Si nu mai pot spera la alt scintei
Sa curga lacrimi tot mai rar, aprins
Sa nu mai spere focul, este stins.

Mai des mi-e gindul, la acel minut
As vrea sa fii tu norul, iar eu vint
In asta seara, eu nu am cazut
Si da, nebun, sa pling nu am in gind.

poezia e un loc de joaca
da, locul ăla cu tobogan din tabla
pe care nu prea aluneci si totuși
e mai bine decât acasă
mult mai bine
un scrânciob aproape rupt
de faci cruce înainte să te pui pe el
oricum, dacă e să cazi, asta e
e mai bine decât acasă
mult mai bine
și pe balansoar e cam ciudat
râde cineva de tine și te propulsează nemilos
dar tu te ții de scânduri ca de ultima salvare
ca în filmul ăla de acțiune
pe care l-ai văzut duminică, după prânz
și dacă ți s-ar rupe o mână
e mai bine decât acasă
mult mai bine

există zile în viața mea când mă cutremur

pe o scară Richter de la unu la zece

(cel mai adesea spre opt!)

atunci se prăbușesc toate castelele de nisip construite în mine

și mă trezesc dintr-o dată singur printre ruinele minții

printre mormane de moloz și cadavre

desprinse din gânduri

cine n-a văzut zidurile Ierihonului dărâmându-se ca-ntr-un joc de puzzle  

n-a văzut nimic

nu poate să-și imagineze ce este în mintea mea

pe care o simt ca un obiect fizic

înțepenită între oasele craniului

separată de trup

oglinda din perete îmi arată un om bântuit de un spirit malefic

parcă ar semăna cu bunicul plecat intempestiv la cules de stele

cineva îmi spusese că oglinzile din casa în care se află un mort

trebuie acoperite

uitasem

deja îmi văzusem propriu chip în oglinda eternității

în care apăream mort

și mă cutremur

nu știu cum mi-a venit o asemenea prostie în cap

dar acopăr oglinda

ba chiar mă bate gândul s-o sparg pe ascuns

să rup fila aceasta din Cartea Destinului

ca Polichinelle

mintea mea e plină de contradicții

nu-și asumă niciodată nimic

nu te poți baza pe reacțiile ei instinctive

pe contrareacțiile ei

conștiința morală îmi apare ca un simplu  proces entropic

de dezordine și de destructurare a  minții

în termenii celei de-a doua lege a termodinamiici

un efect secundar al creșterii entropiei

sfârșitul...

Tăcut, supus și-naripat

Este al gândului abis,

Ce se transformă într-un vis,

Când el din minte a zburat.

Cutreieră idei și fapte,

Meleaguri ale chipzuinței,

În lupta aprigâ a voinței

Cu întunericul din noapte.

mai nou sunt prieten cu urșii

strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii

( la care s-au ospătat oamenii cavernelor

mileniului trei!)

pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice

nonconformiști însă din naștere

prietenii mei         

afectuoși până la ruperea oaselor

pe care te poți sprijini la nevoie

fără să investești alceva decât dragoste

la naiba

de ce-mi vorbiți urșii de rău

când dau buzna în casele oamenilor

știți și voi că foamea e crâncenă

le-a luat mințile

iar uneori e foarte greu să deosebești un om

de celelalte viețuitoare ale Pământului

ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a  lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul

.

însă iubirea le-ntrece pe toate…

Cum aș putea să zâmbesc din nou și să fiu fericit cu gândul la viitor 

Dacă de când m-a părăsit sufletul mi-a rămas pe deplin gol 

Viața-mi este în declin, acaparat de coșmaruri refuz să redevin visător 

Fericirea drept în față dar eu decid mereu să fac câte un ocol 

Pe drumul vieți stau cu ochi după tine și nu țin cont absolut de loc-

De cea ce mă înconjoară, dacă mai fac un singur pas cad de pe bloc 

Rămas făfă șanse mai am o speranță și parcă îți aud din nou vocea dulce 

O simt cum mă cheamă, o urmez fără să știu unde m-ar putea duce 

Din cauza ei azi s-a vândut mai puțin cu o cruce, însă sincer nu sunt fericit 

A fost doar o iluzie dulce, datorită ei trăiesc dar mă simt de parcă am înebunit 

Mă las prea ușor ghidat de sentimente, mă las prea ușor acaparat de regrete 

La nervi îmi las mult prea ușor sângele din pumni pe fiecare perete 

Nu știu ce să mai cred, nu pot să-mi găsesc un reper după care să mă ghidez 

Îmi trăiesc fiecare zi fără de control, ca într-un coșmar încă sper că visez 

Am renunțat la idea de a-mi lua pistol pentru că știu că nu pot să mă controlez 

Vocile din cap mă ceartă simt cum clachez și încep să delirez 

Uneori și eu rămân mască când văd în ce hal grotesc pot să gândesc.

Când ceva mă apasă... mă doare când văd că n-am cu cine să mă sfătuiesc 

Aproape seară de seară mă întreb "Oare de ce pula mea încă mai trăiesc"

Când sunt la un pas de moarte, la un pas să las totul în urmă, îmi amintesc....

Nu am cum să o las în spate pe singura persoană pe care o iubesc 

N-am să renunț atât de ușor cu toate că viața mi-o disprețuiesc 

O să sune ciudat însă simt întunericul cum îmi inundă sufletul rece 

Simt o chemare ce nu-mi dă stare, simt cum fericirea pe lângă mine trece 

Când închid ochii îi văd chipul și îmi doresc să nu-i mai deschid niciodată 

Vreau s-o privesc mereu chiar dacă rămân blocat într-o lume de gheață 

Vreau să o simt mereu la mine-n suflet la fel cum am simțito prima dată 

Vreau să fie lângă mine în clipa de față pentru că nu cred în altă viață 

Cu toate că vorbesc despre suflet nu am conceptul de viață spirituală 

Cu toate că o iubesc și în gândul meu este doar ea tot am inima goală 

Mă pierd în gânduri mai mereu, gândesc prea mult dar uit să și vorbesc 

Este suficient să te uiți în ochii mei ca să înțelegi cuvintele ce nu le rostesc

Spune-mi te rog de ce încă te iubesc 

Spune-mi te rog de ce încă te doresc 

Spune-mi te rog că totul va fi bine 

Spune-mi că pot să trăiesc și fără tine 

Spune-mi asta până când am să te cred 

Spune-mi că și singur pot să fiu întreg 

Spune-mi că nu contează cea ce pierd 

Spune-mi te rog ce ar trebui să aleg 

Spune-mi tu te rog ce ar trebui să fac 

Spune-mi tu te rog cum aș putea să tac 

Spune-mi tu cum să-i găsesc inimi leac 

Spune-mi tu cum aș putea să mă prefac 

Cum aș putea spune că sunt bine 

Când eu mereu mă gândesc la tine 

Cum aș putea pe alta s-o iubesc 

Când eu doar pe tine te doresc 

Cum aș putea să mă gândesc la alta 

Când simt că pe noi ne leagă soarta 

Cum aș putea să te înlocuiesc 

Când fără tine simt că înebunesc

În miezul nopții 

Sufletul îmi plânge 

Chemarea morții 

Încet și sigur din urmă m-ajunge 

La fel ca hoții

Mi-ai luat tot și inima-mi plânge

Ți-ai înfipt colții

Sufletul din mine încet se scurge 

Mi-am pierdut speranța 

Încet mi-am distrus viața 

Brusc se lasă ceața 

Aștept să vină dimineața 

Poate la răsărit îmi recapăt speranța...

Poate îmi reconstruiesc viața 

Poate la răsărit totul o să fie bine 

Poate la răsărit o să te-ntorci la mine 

Sau poate răsăritul este doar un alt apus

Ș-am degeaba speranțe acolo unde nu-s

Poate că n-am dreptul să te privesc

Poate că n-am dreptul să te iubesc 

Poate că n-am dreptul să trăiesc

Dar am toate drepturile să-nebunesc...

Sentimentele îi sunt pe cale să explodeze 

Conștiința îi este pe cale sa cedeze

Este constant la un pas să clacheze....

Nu și-a dorit de la viață decât puțină fericire

Să aibă șansa să-nțeleagă ce e aia iubire

Acum dezamăgirea i se poate citi-n privire...

Este mereu la un pas să facă ultimul pas 

Este mereu la un pas să renunțe la tot ce-a tras 

Este mereu la un pas să se lase de focurile iadului ars....

Fiind mereu la un pas acum face ultimul pas 

Nu se mai lasă de nimic distras 

Nu se uită-n spate să vadă ce a rămas.....

Face ultimul pas de pe drumul vieții

Face primul pas pe cărarea morții.....

Pe cărarea morții păsește poetul neînțeles

Ultimele gânduri și le lasă pe un ultim vers

Sufletul său rămâne călător prin univers.....

La mine-n cap se aude o sublimă vioară

La primele trei note sentimentele-mi omoară,

Violonistul sunt eu, cu sufletul rece ca gheața,

Lipsit de sentimente pe strofe-mi las viața....

Poate c-am înebunit, sau poate așa sunt eu,

Un om cu suflet rece lipsit de dumnezeu,

Un antisocial depresiv drogat lipsit de viitor

Ce cu disperare se agață de un vis nemuritor....

Evit pe cânt de mult posibil 

Să ies în evidență, vreau să fiu invizibil.

Cobor la deal și urc la vale 

Lumea mea cu susul în jos înot în petale 

Petalele se transformă în spini 

Frați mei sunt niște simpli străini 

Toți au uitat de mine, ăsta îmi era scopul 

Să ma ignore toți atunci când mă joc cu focul 

Când le cer ajutorul să pretindă toți că plouă 

Arsurile de pe corp să le răcoresc singur cu rouă 

Să sufăr singur în lumea mea nebună 

De mic mi-a plăcut să stau singur în furtună