tămâioase cu poetul Ghiorghios Seferis/5

aproape de acoperiș,

iasomia

a-ncremenit într-un zâmbet de flori.

tărziu acasă,

despovărați, sorbim

împreună

ceaiul de tei.

respirația îngerilor

printre salcâmii de mătase

înfioară

grădina

nori răvășiți

alarma sirenelor

zguduie ferestrele

printre geamuri sparte

un țânțar

se zbate 

nici puii de berze

n-au somn;

de-acolo de sus,

privesc cum o zână  frumoasă, din palatul de mărgean,

a prins într-o plasă de fluturi

soarele.

cântând din mandolină,

șopotește, ca o apă:

noapte bună!

șarpele

inteligent viclean

înșelând iluzionând

a fost aruncat pe pământ-

simbolizând unirea teluricului cu cerul

prima viețuitoare a universului

uroborus

monologuri la 

bifurcația străzilor;

pinteni din aur,

sceptre cu pietre prețioase,

buzdugane din argint

sunt pierdute prin verdele strălucitor

al mătăsii.

timpul

aniversează uitarea,

comemorează sfârșitul

de secol.

nimeni nu-i întristat de

ofilirea crinilor,

cineva

oftează numai

după 

stele.

Off...De ce se lasă seara? Nu vreau, nu vreau să vină

Cu ea, parcă deodată și inima-mi suspină

De gânduri și regrete, sunt prinsă-n insomnii,

Mă jur că n-am speranțe, dar...vinul lui de-ar fi...

Să-i simt din nou esența, ar ajunge doar o dată,

Gura mea de licoarea-i dulce să fie sărutată,

Îmi fac numai iluzii, de dor am luat-o razna,

Si torn gândul in pahar să-mi tratez eu rana.

Mi-e tulburată mintea, tânjind după un gram,

Din vinul drag ce odinioară îl beam,

În noaptea grea, când tăcerea sună nedrept,

Doar gustul vinului ar stinge, dorul ce bate-n piept.

Fără rațiune sau discernământ
Parcă nu mai sunt înfiptă în pământ
Fără greutate, mă uit iar în oglindă
Și parcă nu mai sunt, o deforma merindă

Mă uit în ochii mei și văd iar
Copilul din mine, fără gust amar
Mă uit cum eram și cum iar sunt
Zâmbesc la mine, fără niciun cuvânt

Și pentru prima dată, în atâta vreme
Simt ceva, fără a mă teme
Nu știu dacă e speranță, optimism
Dar culorile mele nu mai sunt un cataclism

Timpul mă aleargă, tot atât de repede
Dar mersul meu este acum așa de limpede
Tot îmi e frică de atât de multe
Dar mintea ea nu vrea să mai asculte

Pot să mă uit acum și la soare
Orbesc în fericire, în lumină, cu ardoare
Și voi să vă scăldați în a mea culoare
Căci am devenit un preaiubit soare

Sufletul - o clădire cu geamuri sparte, 

în care vântul cântă-un mars funerar, 

E-o toamnă pe holuri, e noapte, e moarte,

Și plânge-un ecou într-un gol secular.

E rană adâncă, e rană de smoală 

lar inima-i clopot cu limba de fier, 

O rană ce curge, o rană ce scoală 

Fantome bătrâne sub bolti de mister.

Simt cum se scurge, ca plumbul topit

Speranța-ntr-o baltă de negru noroi 

Sunt singur în mine, sunt un rănit 

Într-un război purtat între noi.

Si plouă... si ninge cu scrum de amintiri

Peste un suflet ce-a ars de tot 

Rămân doar ciudate si reci tresăriri 

Intr-un cavou din care să ies nu mai pot.

Lasă-mă să trăiesc,

Tu, scumpă viață,

Nu mă lepăda,

Nu-mi fi dușman!

Nu-mi dizolva speranța

Cu acid de spaimă

Și cu trei feluri

De lupte în zadar.

Mi-ai furat un mâine

Prin iluzii,

Lăsând un gol

În loc de viitor.

Trei pași făcuți înainte

Mă aduc în urmă,

Spre același prag,

Spre aceeași casă,

Fără de valiză,

Dar cu trei erori.

Sunt într-un azi

Ce n-are loc,

Cu vârful vieții

Nivelat.

Nu te-am urmat,

Am picat,

M-am dărâmat.

Aștept un soare,

Cât înăuntru plouă.

——————————

Trei zei mă privesc

Fără simpatie —

Un ieri,

Un azi,

Și-un poate

Mâine.

Unde ne-am stins fără să știm?

Nu sunt furie. N-am cu ce.

Mă țin de mine, cât mai pot 

Si plâng tăcută, printre cuvinte

Pe care încă le mai port.

Nu știi ce-mi bate înăuntru,

Nici ce-ai lăsat când ai plecat,

Dar recitesc tot ce-am fost noi

Să-nțeleg unde ne-am stricat.

În colțul serii stă o sticlă,

Goala de-un vin rămas promis,

O amintire neatinsă

Dintr-un trecut ce s-a închis.

Fac scenarii, cu ochii-n gol,

Ca și cum viața s-ar rescrie...

Dac-aș găsi exact momentul

Când s-a făcut din cald, pustie...

Mai simt și-acum, ca o amprentă,

Pierduta strânsă-mbrățișare,

Acel "rămas bun" fără cuvinte

Refuzat dintr-o suflare.

Și nu, nu sunt furioasă, nu.

Doar rătăcită-n ce-a rămas.

Căci uneori, chiar și durerea

Pare că vrea să stea un ceas.

oare de ce nu

se duce pe pustii mintea

când vede acelaşi lucru

aceeaşi stradă

acelaşi program

aceeaşi stație de metrou la

care trebuie să cobor

apoi la care trebuie să urc

acelaşi fel de mâncare

aceeaşi muncă

acelaşi tot tot tot

în toate toate toate

de ce mai poate

de ce se mulțumeşte cu puținul

care cândva părea infinit

dar vai vai doamne ce finit e

totul şi de ce sunt la sfârşitul cursei

dacă cursa e aceeaşi constantă

obsedantă

de ce nu se întâmplă nimic opus de rutină

de ce e cursă de şobolani

şi de ce încă nu văd nicio cortină

măcar o barieră vă rog

un semn ceva orice

nici soarele nu mai prezintă fascinație

vreau departe

vreau acasă

dar nimic, nici măcar una nu mai e,

nu mai e bună

nicio prefăcătorie că aici e perfect normal

ce actriță ar mai putea

căra replici

când până nici actrița actriță nu mai e.