Stari de anxietate
In fiecare plin miez de noapte
Admir cerul plin de stele.
Maine poate, voi ajunge printre ele
Sa te regasesc in alta lume.
Aseara am stat de vorba cu luna-n miez de noapte
Ea mi-a spus ceva despre soare
Iar eu, i-am spus ceva despre tine
Sa ma regasesc in alta lume.
De ce simt nevoia de a ma regasi
Daca eu nu m-am pierdut inca?
Pot spune ca inima nu imi mai apartine
Fiindca e plina doar de tine...
Cer de cununa, nasii, sistemul solar
Calea lactee sa ne fie spre altar,
Universul sa ne sfintească legamantul
Pana la sfarsitul veciilor de acum.
"Cand eram mai tanar, uram singuratatea, dar oamenii mi-au dat doar motive de ce sa o iubesc."
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Florin Dumitriu
Дата публикации: 2 мая 2023
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 633
Стихи из этой категории
Simbol convențional
Într-o lume plină de dileme
Oare suntem robii concepțiilor,
Victimele tuturor decepțiilor,
Afișând nepăsători embleme?
Așteptăm cu nerăbdare timpul
Să ne indice drumul de parcurs,
Ca și când viața ni s-a scurs
Precum din clepsidră nisipul.
Evadăm din răcoarea gândului
În îmbrățișarea caldă a inimii,
Exclamând cuvinte-n acronimii
Și acceptăm ideea fondului.
Ne frământă adânci tradiții
Perpetuu în viața noastră,
Ca cerul de culoare albastră,
Urcând spre culmi în noi condiții.
Colosul
Mă aflam la poalele tale munte
Privirea îmi era o căutare
Trecând hăul tremurând pe punte
Mușcam stânca la prima încercare.
Covor de pietre alunecătoare ,
Jar fierbinte sub picioare de călcat,
Trăind crezul că îmi fac cărare
Un munte, eu,aveam de escaladat.
Deasupra ploi și vânturile sunt reci,
Uneori un strop sângeriu de soare,
Îmi este frică de hăul ce pe veci
Muntele mi-a săpat la picioare .
Tu plin de bogății mi te-ai arătat
Nu aveam voie să mă înfrupt din ele
Cu fiare sălbatice m-am luptat
Copacii m-au zgâriat cu alor nuiele.
Colosul la apus era escaladat……
Am fost în Rai acum o zi
Am fost in Rai acum o zi.
Dumnezeu m-a invitat să bem un ceai împreună,
iar eu nu am putut să-L refuz.
Am luat trenul de la ora 5,
în speranța de a sta cât mai mult acolo,
poate de a face și niște fotografii.
Dar mi-am uitat telefonul.
Tot drumul m-am gândit la această invitație,
și cum de El m-a ales pe mine.
Când am ajuns,
mi-a spus “În sfârșit, ai sosit acasă!”.
Mi-au dat lacrimile la vederea chipului Său,
pentru că niciodată nu am reușit să mi-L imaginez așa.
M-a poftit înăuntru,
și am băut ceai, stând turcește,
pe un nor.
“Cum e lumea pe Pământ?”, m-a întrebat.
“Rea.”, i-am răspuns.
Ore în șir, ziceam eu, i-am argumentat de ce,
și când l-am întrebat cât este ceasul,
mi-a spus că au trecut milenii.
Plecare spre revedere
Iată că salcâmul a mai prins o primăvară,
Ce frumuseți se mai cultivară!
Parfum de pace, parfum de amor,
Timpul se îmbracă, doar cu umor.
Totuși, din nou, s-a aprins un conflict,
Râuri de sânge, al lumii delict.
A început războiul, nimic nou sub soare,
Genogidul înveșmântează, timpul-n culoare...
Iată, că erau, în fața salcâmului,
Iosif și Maria, zburau pe cerul țărmului,
Doar căsătoriți, de câteva zile,
În lume, s-au dus rezervele de mile...
Iosif că vrea sau nu, la oaste!
Săbiile de lacrimi se puneau pe coaste.
Vai și amar, lacrimile curățau salcâmul,
Moralitatea și-a cam pierdut tărâmul.
,,O să fie bine'', aceasta grăiau,
De dor, inimile chiorăiau.
,,Ne vom revedea'', aceasta grăiau,
Spre multe direcții, și șovăiau.
Acum, acum îmi revendic rândul,
Vrei să îmi expun atât de mult gândul,
Iosif a plecat, e drept,
Sunt al adevărului adept.
Măi să fie, totul atât de repede,
Ce grațios, ca niște lepede,
Distracția este în focul cel aprins,
Tot acolo Iosif este... prins!
Aha, o zi deosebită!
Cu durere împodobită.
O vreme interesantă,
O durere... tentantă.
Oameni țipă de durere,
Deși nu li s-a cerut vreo părere,
Unii zic de mama, tata, frați, bunici,
Fel de vise mari și mici.
Pe cer plouă cu gloanțe,
S-a dus a umbrelor speranțe,
Râuri de sânge, cascade de lacrimi,
Glasuri împodobite, cu patimi.
Ai zice că este o zi de naștere,
Soartă fără de cunoaștere,
Totul este o macabră surpriză,
Pentru omenire, doar o altă repriză.
Voi continua chiar eu acum,
Imediat după? Oarecum...
Tare bine îți voi continua ideea,
Stilu meu, prieten cu orhideea.
Sălbatica ironie a acestei vieți,
Durerea înveșmântată în scaieți.
Alt oraș, șters de pe lume,
Altă pagină, în late morții volume.
Totuși iată un singurel soldat,
De la moarte a primit un ,,mat".
Ține la piept strâns o rochiță,
Plângând după a lui fetiță.
Acel oraș, ras de pe pământ,
El știa bine acel așezământ.
Cândva dânsul viețuia acolo,
Amintirile... bântuie dincolo.
Fiica lui, lumină sa,
Ce dureri mai încasa!
A pierdut familie, casă, masă,
De viață... nu-i mai pasă.
Iată că în zori se aprinde lată bătălie,
Moartea, se așternă ca o pălărie.
Soldatul, se duce în față,
Moartea, se răsfață...
Singur, neînarmat,
De moarte s-a apropiat.
Imediat a fost străpuns,
Cu sângele a fost el uns.
Bine, bine, hai cu stiloul!
Voi continua acum tabloul.
Căci după multe, multe bătălii,
Dumitrel, clar, unul din viile stafii.
Tare greu să nu-l observe,
Imaginea începea să se conserve,
În mod clar, era cam nebun,
Ce vorbea...hai să nu mai spun...
Știuca invidioasă la ce dinți avea,
Cu acel zâmbet... el zăbovea...
Toți știau de acea piatră ascuțită,
Cara a născută o ființă cam... sluțită...
Dinți de animal, nimic altceva,
Spre cele drăcești, ce clar privea!
Cu acel zâmbet permanent...
,,Poate mușcă, fii atent!"
Ce a pățit, sau ce a văzut,
Doar aici era el mut.
Nu a spus ce, se vedea că doare,
Și încet, Dumitrel moare.
A dispărut, după o bătălie,
,,Cui îi pasă? Clar nu mie!"
Așa ar spune unii, nu doar cineva,
Totuși reputația, nu se degreva.
Dinții animalici, ochii ăia morți,
Așa nu aveai cu să le suporți,
Dar acum, fiind dispărut,
Frica, vai ce a crescut!
Gândul că s-ar putea întoarce,
Din mormânt el oare...toarce?
Mort sau viu, nu mai contează,
Tot frică, el plantează.
Acum preiau eu stiloul,
Deci voi continua tabloul.
Are și elemente frumoase,
Adânc legate de oase.
Iată, salcâmul a prins vara,
Înflorind cu timpul sfoara,
Iată, a așteptat un pic,
Încălzit al vremii spic.
Un anume domn caporal,
Deținea un ridicat moral.
Avea și dânsul o soție dragă,
Care pentru dânsul ea se roagă.
Cu binecuvântarea Celui de sus,
Câte poezii a mai compus.
Ce delicatețe și farmec mai avea,
Clar! Dumnezeu îl blagoslovea.
,,Ce mai face parfumatul meu zăhărel?
Întreabă nevrednicul... sărățel"
Acesta este doar un mic exemplu,
Din rime a clătit un falnic templu.
,,Pătimea gândul pentru tine,
Floare plină de mireasmă,
Ducea lupte bizantine!
Ațintit spre o fantasmă"
Și a mai continuat scrisoarea,
Că altfel nu-l lăsa onoarea.
Apoi s-au iscat discuții epistolare,
Hai să fie le fac mai clare:
-,, Îndrăznesc să cuprind un corp ceresc?!
O onoare mult prea mare.
Tu ești dulce eu sunt sare!
Soarta eu îmi amătesc..."
-,, Ce spui acolo draga mea?
Cât aș vrea să te strâng la piept,
Pe tine eterică mea stea!
Vina mea, eu să mă iert?"
-,, Gândul la tine este dulce,
Dulce ispită usturătoare!
Ce fumuri seducătoare,
Inima nu vrea să se culce..."
-,, Parfumul meu grăitor,
Mirosul ați simți nu pot!
Viitor șovăitor,
Pentru tine sunt eu mort?"
-,, Unde ești iubirea mea?
Zăhărel pe amărel,
Sump mărgăritărel,
Conștiința te numea."
-,,Unde ești tu, gând de basm?
Încă mă uimesc, ești reală!
Ființă boreală, care nu știe de marasm!
Totuși fără tine, simt o amăreală."
-,, Mă bucur lumină lină,
Rază pură...
Prețioasă gură,
De mărgăritare plină."
-,,Eh, mă flatezi fecioară a lunii,
Elegantă, jovială,
Iubitoarea rugăciunii,
Strălucire fluvială."
-,, Flacără strălucitoare,
Stătător pe apă cristalină,
Gândul la tine mă alină,
Haină de sărbătoare."
-,, Doamna mea, când nu te auzeam, nu te vedeam,
Gândul meu, se neliniștea,
Totuși în gând te includeam,
Providența, despre tine povestea."
-,, Soțul meu, iubirea mea,
Voi rămâne înțeleaptă,
Femeia ta așteaptă,
Iubirea nu-mi va cădea!"
Destul zahăr, destul foc,
Hai marș din al meu loc!
Vrei să spun și eu gânduri,
Trebuie împinse-n rânduri.
Un soldat ar putea spune:
,, Adevărul să răsune!"
A și compus o poezie,
Interesați? Hai fie:
,,De ce bați strălucitor soare?
Săracele mele picioare...
De ce ești rea măi omenire?
Ah...durerii încremenire..."
Măi și ar mai continua,
Ce?! Păi nu insinua!
Adevăr văzut cu ochii,
Vai...ale morții rochii...
Iată, salcâmul a prins toamna,
Ce mai stă acolo doamna,
Gândurile se tot răcesc,
Prostia îi ceva drăcesc!
Tâmpiți, proști, tâmpiți!
Binele îl risipiți!
Vai, vai de minciunile voastre,
Ce spuneți? ,,Ale păcii astre"?!
Voi furați onorarea noastră,
Păi așa, ,,ce mai anoastă"
Nini cu aveți așa ceva,
Aveți bani, ,,deci altceva".
Fiarelor, Ipocriților,
Ucigașii Sfinților,
Tot voi mereu să vă băgați?
Pacea tot voi o stricați.
Hiene nenorocite!
Vai de legile pocite!
Oricum tot voi le dați,
Tot voi... posedați...
Țările ,,mici" le jupuiți,
Ce urmează, doar voi știți.
Doar voi să știți ce-i binele,
Genogiduri...cu miile!
Și nu doar alții, de voi...,, uitați",
Cum adică vă mirați?!
Să vedem istoria cu adevărul desfăcut!
Ah...și pe-acolo ați trecut...
Da, da, voi să aveți dreptate,
Al vostru e cuțitul înfipt-n spate!
Nu vă pasă de suferință...
Diavolească conferință!
Moralitatea o exterminați,
Spre rău totul înclinați,
Bunul gust, bună gândire,
,,Totul spre păcătuire!"
De Hristos nu vreți să auziți,
Voi, ai prostiei paraziți!
Diavolul este prostia,
Voi vă dați nu nebunia.
Oricum, veți fi risipiți,
De moarte oricum, vă alipiți.
Oricum tot pentru nimic,
Vreți voi ,, încă un pic".
Poate lumea o smintiți,
Tot de moarte vă alipiți,
Acum, nu este ,,atunci",
,,Atunci" vor fi sorțile adânci.
Tot ce este ridicat de răutate,
Tot în foc vor fi mutate!
Să vă lumineze Dumnezeu!
Fără El, vă va fi greu...
O să preiau eu de aici,
Cu câteva rime mai mici,
Un preot se afla pe front,
Avea multe rime-n cont.
Totuși speranța a cam plecat,
Bucuria...a secat,
Totul para fără ieșire,
Vai...ce copleșire!
Iată, salcâmul a prins iarna,
Așteptarea a întărit și marna.
Totul mort și înghețat,
Un moment...cam nuanțat...
Totuși, unii oameni displăceau răul,
Răsuna, al bucuriei zurgălăul,
Nimeni nu mai voia să lupte,
,,Destul cu familiile rupte!"
Părintele Claudiu scria poezii,
Număr de adevăruri, mii și mii.
Eu, o să dau doar un exemplu,
Până și eu tind să contemplu:
,,Sunt aici,
Priveliști mici,
Sunt acolo,
Priveliștea-i încolo.
Mereu fug și tot alerg,
Fără să știu de ce merg.
Clar are o denumire,
Cum apare, o uimire.
Poartă denumirea de viață,
Mara vânzătoarea la piață,
Bună și nenorocită,
E și acolo un pic de mită.
Totuși eu îi râd în față!
Căci deși îmi este greață,
Peste ea tot o să trec,
Și spre cer tot mă petrec"
Minune dumnezeiască!
Cel rău a rămas mască.
Războiul, s-a terminat!
Lumea, s-a luminat!
Cum? Nimeni nu știe...
Dacă afli, spune și mie!
Da, nu m-am putut abține,
Rimele mele, cam puține.
Am venit cam... neanunțat,
Totuși conflictul s-a sfărâmat.
Acum te rog, spune mai departe,
Insinuările, hai fă-le sparte!
Oh, dar mulțumesc frumos,
Totul se termină cam...pufos...
Un soldat se duce acasă,
Fuge! Să nu întârzie la masă.
Este chiar sărbătoarea Învierii!
Se aprinde lumina serii.
Altă pagină, alt volum,
Pentru unii, un zulum.
Iată salcâmul a prins primăvara plină,
Vremea, oferă o mângâiere lină.
Sufletele, au înflorit.
Teroarea, s-a cam oprit.
,,Cum putem, atât de repede,
Grațios, ca niște lepede,
Trece peste tragedii,
Îmbrăcați în comedii?"
Perpetuum tumultum
Ți-s cărările-ncurcate,
de gânduri necurate,
ce-ți răsar necontenit,
și-amar în tine au sădit.
Făr' de seamăn simțăminte,
jelesc nestăvilit morminte;
îngropata-i tu mâhnirea,
spre sfânta-ți ispită: nemurirea.
Paradis făgăduit ca un blestem,
din Iad pe cine să mai chem?
străini ți-s toți, toate-s departe;
osemintele ți-s vii,
speranțele moarte.
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Другие стихотворения автора
Pseudoștiința
Prin cuviință
Ia ființă necuviința
Asistând la conferință
Și incepe sentința
Sunt condamnat la juruință
Simt cu-mi crește escreștența,
Dar plin de binevoință
Incep a reînființa
Creez o discrepanță
Dau nuanță la rezonanță
In timp ce tai orice speranță
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudostiință
Tai orice conștiință
Ce imi este impotrivă
Anulez orice dorință
Ce imi este nedorită
Distrug orice credință
Ce nu imi este închinată
Desintegrez orice ocurență
Pentru ca nu suport orice aparență
Dar in suflet am o tendință
Simt in inima o flatulență
Nejustificat, apelez la subzistență
Te-am distrus... pseudostiință
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă
Apelezi la milă, deși e în absență
Răutatea ți-e componență
Dar eu reprezint fără proeminență
Arma autodistrugerii de ființă
Si vei rămâne la penitență
Draga mea pseudostiință
Simplu visător
Sunt doar un simplu muribund visător,
O săgeată infiptă intr-un suflet cugetător
Ce naște inconștient un elocvent delăsător
Viitoarelor zile bune dacă ar fi, un lăsător.
Trăind prezenta unei zile proaste
Precum o Sulița înfiptă intre coaste,
Printr-o speranță clocotind in nefaste
Speri ca mâine culorile vieții vor fi mai vaste.
Trăim in speranță si murim in nesiguranțe
Simțurile tale baricadând numai distanțe
Dictate din ale ego-ului rezonanțe
Crezând numai in muribunde siguranțe
"M-am săturat să văd atâtea speranțe moarte la colț de gând"
Alimbez
Simt in mainile mele arse
Sufletul iubiri noastre care
Emite semnale in codul morse
Chiar si acum in ceasul mortii noastre
Cea mai fierbinte dragoste
Are cel mai rece sfarsit,
Cica n-a murit nimeni din iubire..
Oare oi fi eu primul săvârșit?
Simt cum ma adie usor vantu’…
E rece, si timpul, si ceaiul, si eu, si tu
Nu te-am pierdut, m-ai pierdut
Si ma vei cauta in toate si nu voi fi gasit
Daca te intrebi unde sunt
Poti sa ma cauti in trecut
Iar acum rămânem fiecare pe drumul său
Si daca-mi va fi dor, n-am sa-ti scriu
Crisalida
Într-o noapte cu ferestre deschise
M-am așezat pe marginea timpului,
Și-am început să număr stele
Până când una mi-a căzut în palmă.
Mâinile mele s-au împiedicat de umbre,
Și-au început să se împletească,
Ca două păsări fără zbor,
Prinse în colivia tăcerii.
Am simțit o bucată de cer
Căzând pe umerii mei,
Greu ca un gând uitat în ploaie,
Încercând să se desprindă din carne.
În fiecare clipă, nestiind in gandire,
O parte din mine se desface de lume,
Dar rămân acolo, legat de pământ,
Ca niste radacini însetate de lumină.
Crisalida mea nu știe de frică,
Dar o simt ca un ecou
Ce pulsează în venele nopții,
Tremurând pe marginea infinitului.
Când m-am trezit,
Dimineața avea gust de tăcere,
Și doar liniștea rămăsese
Între mine și cer, intre cer si stele
Am învățat atunci să îmbrățișez vântul,
Să-l las să mă sfâșie cu tot ce n-am știut,
Până când nu a mai rămas decât o urmă,
Pe care doar timpul o poate șterge.
Gust din venin
Ce-ar fi daca ne-am mai intalni iar,
Fară sa ne fii stiut
Mai da din nou pradă disperarii
Cum demult ai facut?
Ce-ar fii dacă ne-am mai iubi iar
Fară sa ne fii priceput
Mi-ai face din nou inima bucati,
Cum doar tu ai putut?
Manile doresc pielea ta
Picioarele doresc drumul tau,
Mintea isi doreste sa te visez
Iar sufletul sa te iubesc
Substanțe interzise
Am consumat substante interzise
Si m-am infructat ca un nebun de ele
Iar acum au devenit viciile mele
Si acuma simt in corpul meu sevraje
Mi-e dor sa mai simt ale iubiri efecte
Acele frumoase sentimente
Cand inima bate,
Injectundu-ti placere in vene
Simp lipsa fericirii in a mea traire
In timp ce imi recaut rostul in lume.
Acuma blestem destine
"Cu ce am gresit sa iti fiu dator tie!?"
Acum privesc in inima mea ca într-o oglinda spartă
Iar fiecare ciob imi arată
Cate-o amintire alaturi de tine, in timp ce imi pierd orice speranță
Si imi zic "Lasă, poate o sa meargă in altă viață"