CERUL DORMEA...

    De ce mă amăgeşti tu, doamnă, 
    C-afară nu e frig şi-i încă toamnă, 
    Când noaptea, peste casa mea, 
    A nins cu fulgi uşori de catifea... 
    
    De ce mă amăgeşti tu, iară, 
    Când bate crivăţul pe-afară, 
    Stârnind în pragul uşii mele 
    Troieni din praful alb de stele... 
    
    De ce mă amăgeşti cu precădere, 
    Că ziua creşte şi nu-i în scădere, 
    Că ceasul din odaie a stat să bată 
    Şi nu mai pot s-aud a inimii erată... 
    
    De ce mă amăgeşti din nou, 
    Că-mi picură din vârful de stilou, 
    O nouă pată de cerneală-albastră, 
    În care iarna este toamna noastră…

    În noaptea asta-am să pândesc, 
    Cum dormi şi te lipeşti de mine, 
    Şi-atunci am să-ţi sărut,
    Şi buze şi înmiresmatul trup...
    
    De fiecare dată când în somn, 
    Te mişti şi-oftezi,
    Atunci probabil că visezi,
    ... Păcatul tău va fi şi-al meu.

Hmmm... Am găsit chiar interesant să aflu în peregrinările mele prin lume, biserici răcoroase, catedrale înalte, sau bazilici care adăpostesc aceeași icoană pe care am primit-o de la bunicii mei. Bineînțeles că icoana mea este de fapt o copie, o litografie veche, așezată într-o ramă din lemn ușor sculptat, amintind de un baroc târziu, și aș fi naiv să cred că aflând-o din când în când în vreo absidă sau în vreun altar lateral de biserică, a fost doar o stranie coincidență...

Nu-mi mai amintesc cu exactitate împrejurarea prin care icoana a ajuns la mine sau felul în care mi-a fost dăruită de bunici. Amănuntele acestea s-au risipit în negura timpului. Dar îmi aduc aminte că într-o vară bunică-mea a primit de la o cunoștință care a venit în vizită - fostă colegă de școală sanitară cu bunică-mea - o icoană maaare cât toată zilele, înfățișând-o pe Fecioara Maria și Pruncul, și o icoană mai mică, un pui de icoană ca să zic așa, care mai târziu, peste ani, avea să fie dăruită mie...

Bunica a atârnat icoana cea mare pe peretele holului din casa cea "mare". În fapt, imediat ce intrai pe hol, dădeai cu privirea drept înspre ea - n-aveai cum s-o ratezi - căci așa cum am mai spus, icoana era mare și-ți dădea impresia de biserică, mai ales în amurgul serii, atunci când se lăsa răcoarea. Icoana cea mică era așezată pe o măsuță care se afla chiar sub icoana cea mare și-mi părea a fi ținută cu blândețe în brațe...

Am crescut mare și icoana aceea a stat într-un sertar multă vreme, întrucât vederea ei îmi răscolea dureros amintirea bunicilor care nu mai erau lângă mine... Apoi, mergând aiurea prin lume, am aflat-o într-o biserică, parcă așteptându-mă pe mine s-o regăsesc... 

Nu pot să descriu în cuvinte săgeata pe care am simțit-o în inimă atunci când am văzut-o privindu-mă cu blândețe de la înălțimea ei... Cert este că mi-am amintit vag, știind, fără să-mi pot explica, că regăsisem cumva o parte pierdută din mine... Și părea că odată cu această regăsire, o liniște, o pace greu de numit, a urcat la suprafață, străluminându-mi clipa. 

Întors acasă din concediu, m-am dus țintă către sertarul unde știam că icoana mea dormea sub un maldăr de foi scrise cu viața mea... Am ridicat-o ușor și i-am suflat colbul, stârnind o mare de funigei care începuseră a pluti suspendând clipa... Bunicii mei au fost de fapt cu mine tot timpul...

    Sunt nisipul argintiu spălat în răsărit de soare, 
    Sunt ghiocul spart de tâmpla stâncilor din mare, 
    Sunt verde şi albastru şi adânc... sunt val...
    Ce-a duce cârduri de delfini la mal...
    
    Sunt fulger alb în negură furtună!
    Sunt vela sfâşiată-atunci când plouă şi când tună !
    Şi sunt pescarul disperat ce se agaţă de catarg,
    Pe lotca lui - epavă scufundată-n larg -
  
    Sunt EU ! Şi antic şi prezent în Pontul Euxin... 
    De nicăieri şi totuşi de acolo vin.
    Sunt EU ! Nemuritor ca timpul,
    Secunda măsurându-şi infinitul...

După un drum lung și obositor, la capătul discret al unei banale alei, am descoperit cu încântare, intrarea într-o grădină tradițională japoneză. Cum să descriu într-un cuvânt ceea ce vedeam, sentimentele amestecate pe care le încercam? Perfecțiune. Și atât. 

Chiar de la poartă, se afla șerpuind, o alee așezată din plăci de gresie gri ce contrasta plăcut cu patul din pietriș alb de râu, o cale ce sugera vizitatorului un drum către infinit, un drum ce în mod real impunea vizitatorului un alt ritm, unul mai lent și odihnitor. Din loc în loc, pini bătrâni își unduiau trupurile șubrede tulburând oglinzile lacului. O pagodă cu cinci etaje, își ascundea cu timiditate trupul zvelt, în spatele unui zăvoi de bambus sălbatic, sugerând echilibrul dintre ying și yang. Discret, felinare din piatră cu forme de pagode în miniatură, sugerau lumina în forme abstracte.

Obosit de-atâta frumusețe, m-am așezat pe o bancă din piatră și-am rămas așa multă vreme, admirând arta unui bătrân îmbrăcat într-un kimono simplu, de culoare maronie, care grebla nisipul etern din jurul pietrelor sacre, înscriind cercuri concentrice ce se pierdeau în spirale numai de el știute. Gesturile lui precise, inspirau nu numai un calm desăvârșit, ci și pace deplină. Și liniște. Multă liniște.

Am închis ochii și mi-am golit mintea de gânduri. Nu știu cât am rămas așa: poate un ceas, poate două, sau poate o veșnicie. Când am deschis ochii, am vazut că bătrânul își desăvârșise munca, iar acum stătea în genunchi pe un petec de iarbă. Imediat ce m-a zărit mișcându-mă, s-a înclinat într-o plecăciune adâncă, ce mă făcu să fiu ușor stânjenit. Trecuse cu mult de ora închiderii către public a grădinii în care ne aflam. Am încercat cu un gest să-mi cer iertare, dar bătrânelul îmi zâmbi stingher, plecându-se din nou. Mi-a spus simplu, că m-a văzut meditând și că a dorit să-mi țină tovărășie. 

Am știut atunci, că timpul s-a oprit pentru o clipă, un moment pe care l-am împărtășit în meditație profundă, numai pentru noi, o favoare rară, poate unică. Am privit din nou gradina scăldată în lumina aurie a apusului. Mărgăritare mici străluceau, tremurând când și când, ramurile pinilor. Era o atmosferă curată, simplă, o briză în care stăruia mirosul proaspăt de pin, un parfum unic, care învăluia plăcut liniștea amurgului ce va să vină.

M-am ridicat și m-am înclinat, mulțumindu-i încă odată. La rându-i s-a înclinat și cu un gest larg s-a oferit să mă conducă spre ieșire. Am plecat împreună, urmând aleea, însoțiți doar de ecoul pașilor noștri. Apoi am coborât treptele porții și am dat iarăși în drumul pe care îl urmasem. M-am întors pentru o ultimă privire, un ultim memento al unei clipe desăvârșite. Însă umbrele amurgului au ascuns grădina vederii mele, transformând-o pentru totdeauna într-un secret greu de deslușit. Fusese aievea, sau poate mai degrabă rodul imaginației mele?  Nu voi ști niciodată. Am plecat, veșnic călător. Oare voi mai găsi vreodată această grădină?

    Mi-am dat seama-ntâia oară, 
    c-acel sunet de vioară, 
    ce s-aude-n luminiş, 
    e izvorul pe prundiş, 
    care-şi susură la vale, 
    doar refrenurile sale.
    
    Şi-am văzut, că-n acea noapte, 
    merele în aur coapte, 
    şi-agitau-nspre mine nurul, 
    să le văd mai bine fructul, 
    mare proaspăt primenit, 
    parfumat şi îndulcit.
    
    Şi-am purces să le culeg, 
    înspre ele să converg, 
    să mă scurg strivind în două, 
    diamant lucind de rouă: 
    tăiş de culoarea mată-a
    semnelor sculptate-n piatră.
    
    Şi-am s-aud în zori de zi,
    - primii care s-or ivi -
    o explozie solară, 
    în acorduri de chitară 
    ca un hohot gigantesc 
    nefiresc, nepământesc.

Sufletul arde,

În timp ce îngheață

O întreagă galaxie,

Printr-o simplă reacție, vie.

Visele se spulberă 

Viata trece,

Ochii sunt încrezători 

Mergând, dincolo de valori. 

Uneori, fără niciun motiv,

Aleg să merg, să fug,

Roade să culeg, 

Fără să mă mișc, fără să alerg.

De aș fi, pretutindeni și nicăieri,

Întotdeauna și niciodată,

Cu o întreagă armată,

Total dezinformată.

Pentru cerul albastru,

Aș trăi, aș lupta 

Deși lupta e terminată,

Iar viața, devastată.

primul lucru a fost apa

apoi după a fost mâncarea

solidă

deși apa a încercat

să inunde mâncarea,

iată că mâncarea a

înghițit apa

puțin mai eficient decât s-ar fi așteptat

tacâmurile.

Eu nu mă tem de soare, vânt sau ploi,
De cuvintele în grabă rostite între noi...
Cum nu mă tem de primăvară sau de iarnă,
Aștept ca timpul, pe toate să le cearnă...

Căci știu că el e singurul vindecător,
Uitare așternând pe rănile ce încă dor,
Și am ales ca unele cuvinte rostite cu amar,
Să uit că le-am zidit în umbră de hotar...

Căci m-am împotrivit cu toată forța urii,
Cu zâmbetul abia schițat în colțul gurii,
Eu nu m-am risipit și nu mă tem,
Curat, cuvintele în rime să le chem...

Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.

Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.

Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?

Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.

Sunt o corabie desprinsă de țărm

Ce caută răspunsuri printre ape străine,

Multe dintre ele scufundate în adâncuri

Ajungâng la ele doar cu gândul.

Valurile mă ridică, mă răsfață

Îmi creează doar o falsă prefață,

Furtuna îmi arată de drept marea

Mă educă, mă învață să-mi aleg calea.

Busolă, mi-e credința, ea nu îmbătrânește

Ea mă îndrumă, îmi ghidează anii vieții.

Nu știu dacă magice miracole

Trebuiau s-apară fără obstacole,

Sau destinul unei vieți triumfale,

Soarta să nu o scoată în cale.

Oare în calea destinului mereu

Va flutura în vânt ca un clișeu,

Sămânța presărată a speranței,

Aducând pe cea a siguranței?

De ce atunci când dorim în viață

O lume plină de toleranță,

Ne lovim și întâlnim intoleranță,

Și ne scăldăm în nesiguranță.

Atunci când visăm la fericcire

Ne-mpiedicăm de zădărnicire.

Suntem împinși spre buimăcire

Și ne afundăm în pipernicire.