Plecarea mea...

Eu nu mai caut urme în tăcere,

Nici semne în cuvintele trecute,

Dar un suspin din veche ta durere,

În fiecare zi în mine se ascute.

Sunt tot acolo unde m-ai lăsat,

Cu spatele întors spre întâmplare,

Un om ce umblă veșnic apăsat,

De o iubire ce parcă nu mai moare.

Și dacă vei privi vreodată spre pustie,

În locul unde nimeni nu mai vine,

Vei regăsi în locul meu o poezie,

Ce-și cântă amarul zărilor străine.

Pe umeri porţi tăcerea mea de seară,

Şi nici nu ştii ce greu e să te las,

Când lăcrimez din mine numai ceară,

De sub un foc ce-n suflet mi-a rămas.

Poruncă am să dau umil la stele,

Să-ți plouă la fereastră cu lumini,

Ca tu, mirată, să privești spre ele,

Să încetezi să plângi și să suspini.

Aceeași zi de spart la piatră,

Cu târnăcoape de burete,

Cu apă chioară și azimă coaptă,

Zidim ferestre în perete.

Mâncăm betonul uns pe pâine,

Și bem rugină de Cotnari,

Ne latră mațul ca un câine,

Iar ochii-n cap privesc hoinari.

Ne plânge-n zid la fiecare,

Câte o Ana ce-a fugit de-acasă,

Ne-au pus în cap laboratoare,

Ca să ne facem alta mai frumoasă.

Dormim toți azi și pentru ieri,

Și împărțim avutul pe din două,

Între pereți zidim și prizonieri,

Și le dăm drumul când nu plouă.

Adio mamă! Adio, țară dragă!

Și toți copiii mei înstrăinați,

Vă spun, ca toți să ne înțeleagă:

Noi n-am plecat, am fost forțați...

Făptură, dulce făptură, ochi de lumină,

Ce cobori pe raza gălbuie, ca o felină,

Pe-un freamăt de noapte îmi intri-n odaie,

Somnul îmi mângâi cu-n murmur de ploaie,

(Fricoasă, inima-mi bate în palmele tale),

Și plângi peste ceruri cu aurori boreale.

Hai vino, străino, și dulce îmi cântă pe buze,

În colțul gurii, frânge-mi al lunii surâs,

Pune-mi la creștet îngeri cu mame lăuze,

Și ochi de fecioare ce niciodată n-au plâns.

Apoi du-mă departe, la ani-lumină de casă,

Pe cea din ultimă stea, să te cer de mireasă,

Să mă caute pământul, să-ntrebe odaia de mine,

Să las totu-n urmă și toate să-mi fie străine,

Să fim doar noi doi...goi, în eden, şi orbiţi,

S-alergăm după şarpe, ca să fim ispitiţi...

Hai vino, iubito, hoțește fură-mi săruturi,

Din ochii albaștri, să-mi plângă doar fluturi,

Stoarce-mi pe tâmple amurguri de îngeri,

Iar inima arsă, cu inima ta să mi-o sângeri.

Lacrima ta o port ca veşmânt,

Şi-o slăvesc, memorând deseori

Paşii tăi minunaţi pe pământ,

Ce se opresc şi pe aici uneori.

Ochii ţi-au rămas pe vecie în ea,

Şi-i privesc neîncetat, vinovat,

Par şi ei, că la fel, m-ar plăcea,

Chiar şi aşa, temător şi întristat.

Lacrima ta e şi acum îngheţată,

Pe obrazu-mi cald şi roşu timid,

Pe ea patinând pentru ultima dată,

Acel ultim sărut, rătăcit şi rigid.

Ochii tăi au pornit înspre ai mei,

Într-un schimb reciproc de cornee,

Şi de atunci lăcrimez Dumnezei,

Cu priviri şi surâs de femeie.

Azi tac, și dorul, ca pe-un câine-n lanțuri,

Îl las să latre-n mine fioros,

Să-mi muște inima ca pe un os de ros,

Iar sângele să curgă încet pe șanțuri.

Azi tac, ca dorul meu să se audă,

Ca vântul care sparge-un vechi mormânt,

Să-mi crească din tăcere lutul sfânt,

Și-n el iubirea ta să se ascundă.

Azi tac, ca ochii mei să te arate,

Ca două ruguri stinse pe-nserat,

Din care fumul trist, neîmpăcat,

Se-nalță peste inimi vinovate.

Azi frâng genunchii-n rugă și-n neștire,

Și-mi caut umbra ce-n urmă a rămas,

Să-mi fie viața o vită de pripas,

Jertfită pe-un altar din cimitire.

Azi pun tăcerea-n rugă de aramă,

Să bat cu ea în porți ce nu se-nchid,

Și-n ochii-mi triști de va rămâne vid,

Te voi iubi cu milă și cu teamă.

Și dacă-n noaptea mea vei mai păși,

Să nu-mi aduci cuvinte, nici iertare,

Ci doar tăcerea ta — aceea care,

M-a învățat ce-nseamnă a suferi.

Caut părinți, 

Că nicicând n-am avut,

Să fie cuminți, 

Cu un zâmbet plăcut.

La joacă să-i scot, 

Să-i plimb pe alei, 

În cârcă să-i port, 

S-alergăm după zmei. 

Caut părinți, 

Cu un chip luminat, 

Să nu fie nici sfinți, 

Dar nici cel necurat.

Să-i învăț a citi, 

Și povești să le spun, 

Ca să știe a iubi, 

Și ce-i rău, și ce-i bun. 

Caut părinți, 

Să îi plimb în landou, 

Ca apoi într-o zi, 

Să mă nască din nou. 

Și copil să le fiu,

Ca un suflet plăpând, 

Şi părinți să îi știu, 

Mamă, tată spunând,

Să mă strângă la piept, 

Să îi simt mai umani,

Să nu stau să-i aștept, 

În azil de orfani. 

Se frânge lumina pe tâmpla serii,

ca o aripă mistuită de zbor.

Frunzele se înalță în văzduh,

dintr-o durere pe care pământul o poartă.

Am întrebat cerul de ce se întunecă,

iar norii au tăcut,

lăsând ploaia să fie singurul răspuns.

În picături, sufletul meu s-a recunoscut

ca într-o oglindă spartă.

Și atunci am știut că nu pot fugi

de tăcerea ce mă apasă,

căci tăcerea nu e un gol,

ci glasul nevăzut al unei inimi

străpunse…

Frica începe cu dorința,

dorința ca dorințele și sentimentele să-mi fie înțelese,

de mine, de tine,

și să nu mai fie doar gânduri neînțelese.

Să înțeleg tot ce simt și ce gândesc,

însă eu tot mă pierd în gânduri

și amintiri ale căror părți nu mi le amintesc

și mă abțin zilnic să nu răbufnesc.

Dorința de a crește

a venit cu frica de a ști lucruri,

dar a nu-mi aminti decât pasaje.

Toate cuvintele astea, tata,

le spun cu gândul la tine,

la tine, la mine

și dorința de a fi o familie normală,

și când eram mică

să ne fi jucat cu figurine.

Însă tu ai ales să te joci cu mine

și cu tot ce puteai,

ca eu să nu fiu bine. (...)

Și mă întorc acasă

Cu gândurile-n cer,

De muzică atrasă-

Emoțiile pier. 

Închid eu telefonul

Și intru în casă atunci, 

Dezbrac încet paltonul

Cu mânicile lungi.

Și obosită foarte,

Pe pat eu mă arunc...

Iar perna parcă râde, 

Că lângă ea ajung.

Și capul amorțește

Totul din jur dispare

Clipitul se oprește 

Un întuneric încet apare.

Și uite gândurile toate 

Se amestecă rapid

Făcând un haos...poate

Un vis ,cam încâlcit.

Încerc să înțeleg 

Ce se întîmplă acum 

Și drumul îl aleg

Dar nu înțeleg oricum.

Încerc să strig puternic

Cu vocea pusă-n vid

Și-mi dau eu seama amarnic

Că-s singură,cumplit...

Deodată ca un fulger

Tresar și mă înspăimânt

Că în acel vis, din cer 

Eu,mă vedeam căzând. 

Încerc să mă trezesc

La realitate să-mi revin,

Fără încetare mă prăbușesc

Alte gînduri vin și vin.

Și cînd deschid eu ochii

Mai bine să mă uit,

Îmi dau eu seama iarăși-

O zi a mai trecut...

Și uite se repetă

De parcă-i un blestem!

În fiecare ziuă,

Urc în același tren.

E fadă orice amintire,

Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,

Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,

Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.

În lanţuri zace al meu suflet,

Şi-i biciuit de tragice năpaste,

Mi-e fuga un apocaliptic umblet,

 Divina suliţă mă-npunge-n coaste.

Lumini îmi obosesc privirea,

Iar oboseala carnea-mi stoarce,

Durerea mi-e servită cu de-a sila,

Doar moartea…ea mă lasă în pace.

Îmi murmur doine suspinând,

Căci stramoşesc îmi este chinul,

Ai mei, cu toţii, rând pe rând,

În patimi şi-au trăit destinul.

Ne trezim într-o lume

care se actualizează constant,

dar noi rămânem uneori

o versiune mai veche a noastră.

Gândurile ni se încarcă greu,

ca paginile cu semnal slab,

și dăm refresh sperând 

că o să doară mai puțin.

Vorbim mult,

dar nu spunem tot,

lăsăm spații goale

unde ar fi trebuit să fim sinceri.

Timpul nu mai curge,

doar se scurge

printre notificări,

deadline-uri și promisiuni.

Și totuși,

între două refresh-uri,

există un moment clar

în care ne amintim

că suntem mai mult

decât ce se vede pe ecran

RUGĂ TĂCUTĂ

Doamne, Te caut

cu pași mici de dor,

nu în furtună

ci în fior.

În pâinea simplă,

în apa ce pică din cer,

în ziua mică

fără mister.

Când inima cade

și totu-i furtună și nor,

nu cer minuni,

ci ajutor.

Să pot ierta

să nu rănesc,

să fiu lumină

când obosesc.

Iar dacă noaptea

va coborâ,

aprinde-n mine

un „voi trăi”.

Primește, Doamne,

acest cuvânt:

puțin, dar sincer

și legământ.