Acolo unde iubirea rămâne

Pentru clipa în care lumea va tăcea, iar noi vom rămâne doar o amintire în privirea ta.

În liniștea nopții ce cade încet,

Te caut în gânduri ca pe-un secret,

Și-n umbra ce lasă în urmă doar scrum,

Mă pierd printre șoapte și doruri pe drum.

Ochii tăi deschiși la culoare

Par două dimineți peste mare,

Și când mă privesc atât de adânc,

Uit cine sunt și-n tine mă frâng.

Au ceva sfânt în lumina lor rece,

Un dor care vine și nu mai trece,

Ca cerul senin după ploi târzii

Ce-mi lasă iubirea să ardă-n pustii.

Și dacă într-o zi lumea dispare,

Eu tot m-aș pierde în acea culoare,

Căci dintre toate câte-am trăit,

Ochii tăi sunt locul unde-am iubit.

Și chiar de va fi ca totul să piară,

Iubirea din noi va fi sfântă comoară,

O rază de sfinți în amurgul cel greu,

Lumina din ochi-ți... și sufletul meu.

Pentru clipa în care umbrele trecute pier, iar lumina din ochii tăi deschide un nou început împreună

Si iată că noaptea se scurge în zori,

Lăsând în urmă un cer plin de flori

lar ochii tăi calzi, dimineți peste mare,

Trimit către suflet o nouă speranţă si soare.

Nu mai e scrum, nici pustiu pe poteci

Lumina ne-apasă pe umerii reci

Și vine ca un cântec de dor împlinit

Să-mi spună că timpul de plâns a sfârsit.

Vom merge-mpreună pe drumul curat,

Cu sfinte comori ce în piept le-am păstrat,

Căci dincolo de umbre si tot ce-a durut

În ochii tăi limpezi e-un nou început.

Pentru clipa în care timpul se opreste, iar destinele noastre rămân scrise pe cerul din privirea ta

Si chiar de ne-om pierde în mări de uitare,

Păstrez si acum acea sfântă culoare,

Ochii tăi limpezi, lumini de mărgean,

Ce-mi poartă durerea prin timp, an de an.

Căci dincolo de lumi si de moartea de-o clipă,

lubirea ne poartă pe-a ei aripă

Rămâi nins de stele. un vis nesfârsit

În ochii ce-au fost locul unde-am iubit

Veșnic dorm un somn de ape,

Vast cavou și transparent,

Pân’ la car’ i-e greu să sape

Razei soarelui strident.

Tot ce știu e întuneric,

Giulgiul de-alge ce mă strâng,

Patul meu (pietrișul sferic),

Scoicile cu perle lâng’.

Vântul cozilor de pește

Unge rosu-mi leș pălit,

Care veacu-l veștejește

Undeva în negrăit.

Pene încrustate joacă

Zborul prin curent plimbat,

Ce cândva dorea să bată

Cast cotlon străluminat.

 „Naște-m-aș din nou pe lume,

Aș uita de-naltul cer,

Ce se oglindește-n spume

Și în valul cel apter...”,

Asta-mi spun din vechea beznă

Care-n ea m-a cufundat.

„Ține-aș tina lângă gleznă,

Palma mea pe trunchiul lat.”

Duce-aș dintru tine, viață, 

Fâlfâit de fluturi albi

De pe flori de dimineață,

Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.

Eu, iar, suitor pe stele,

Vreau să cred că nu mă mint

Când voiesc de patimi grele

Să mă rup în labirint.

O, dar bolta cred c-ar merge

Către ea să mă reia...

Iar când ce-am jurat s-ar șterge,

Înspre dânsa m-aș vedea.

Și de-ar fi doar luna muză,

Iar nu zeul zilei pur,

Mi-aș purta din plin o buză

Să-i sărut obrazul dur.

Și acum, când se străvede

De prin un noian de nori,

Noaptea-i calmă își prevede

Drumul lung de pân’ la zori.

Din mormântul meu acvatic,

La vederea ei, cu jind,

Din coral făcut, fanatic,

Un tentacul larg, vuind,

Aș căta să îi întind.

Totul e alb, privirea mi-e albă,

Iar iarna bea țurțuri la halbă,

Ninge ciudat din pământ către cer,

Iar vântul turbat împrăștie ger.

Totul e alb, și albă mi-e fața,

Iar iarna sub soare-și dă viața,

La berărie se vinde zăpadă,

Lumea consumă troiene în stradă.

Totul e alb, și beția mi-e albă,

Calul îmi paște gheață, nu iarbă,

Printre ninsori sub un soare defunct,

Alerg... și sunt fulg, și sunt punct.

Totul e alb, și urma rămasă e albă,

Iarna îmi stă adormită sub barbă,

Ninge ciudat din ochii mei către cer,

Țin iarna în mine și-i sunt temnicer.

Mă plimb mereu fără vreun scop,

Şi fac risipă de noroc,

Adaug înc-un drum la viaţa-mi lungă,

Şi fac pământului degeaba umbră.

Străbat cărări nicicând umblate,

Itinerarii lungi cărând în spate,

Fac hărţi din scoarţă de alun,

Şi le arunc la un sfârşit de drum.

Mă-ncurc în vorbe şi în gânduri,

Prin faţă clipele-mi trec rânduri,

Doar una pare să mai stea,

Şi-ncerc să mai trăiesc prin ea.

În aer simt mirosul morţii,

Rămân la învoiala sorţii,

Nimic din mine nu mai vrea nimic,

Doar eu, mai vreau să mă mai plimb un pic.

Târziu este, copile, plânsul tãu,

Târzii sunt şi pãrerile de rãu!

E prea târziu s-aduci un trandafir

Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...

E prea târziu acuma sã mai plângi,

Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!

Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,

Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.

Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...

Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:

La bal, la reuniuni sau la "boutique"

Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.

Dar... în sfârşit, e grea durerea ta

Şi multã vreme-o vei simţi aşa!

Nu doare lutul biciuit de ploi,

Cât ne dor remuşcãrile din noi!

                          ☆

Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,

Nici rost, nici sentimente şi nici grai!

Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,

Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...

De ce eu?

De ce am meritat asta?

De ce chin și singurătate?

Cu ce-am greșit?

Ce să fac să-mi curăț carma?

De ce am parte doar de rece?

Cine să-mi răspundă?

De ce eu?

În pasul meu e primăvară,

În gândul meu e roua dimineţii,

În suflet port o zi şi-o seară,

Melancolii de adormit poeţii.

Mă calcă liniştea pe trup,

Miroase-n jur a violete,

Sunt miel în pielea unui lup,

Şi tigru-n inimă de fete.

Mă pierd în nopţi cu lună,

Şi defrişez trăiri de mamă,

Aştept pe tata să îmi spună,

Poveşti cu iz de teamă.

Mă mângâie o adiere,

Şi simt că-i a ta palmă,

Pe boltă sclipesc stele,

În sufletu-mi e toamnă.