Автор Hîrlăoanu Ovidiu

poezii.online Hîrlăoanu Ovidiu
Зарегистрирован: 30 апреля 2025 1 публикации

Итого

1 публикации
1 755 30 апреля 2025

Случайные публикации :)

întâlnire

spune-mi cărțile preferate

și ce muzică asculți

ca să pot să te cunosc mai bine

 

Еще ...

Unde esti?...

Unde esti tu acum, când mi-e atât de dor

Când sufletul îmi arde, și noaptea nu am somn

Când visul mă încearcă și mă gândesc la tine

Unde ești tu acum, de ce nu ești cu mine?

 

Unde ești tu acum, când mi-e atât de dor

Aș vrea atât de mult, să mă îmbeţi uşor

Cu al tău dulce vin făcut cu pasiune

Care-a trezit plăcerea gustului în mine?

 

Unde ești tu acum, că vreau să te întorci

Să mă cuprinzi la piept și vreau să nu mai pleci

Să simt încă o dată îmbrăţişarea ta

Te rog să te întorci să ne schimbăm povestea!...

Еще ...

Un gând!

Gândul e ca o vioară ce cântă mereu ,

Sunetul lui dulce îl înțeleg doar eu ;

Zarea dimineții în suflet pune soare

Câți dintre noi ,îl înțeleg oare?...

Еще ...

Binecuvântarea

Din toate cercurile iadului întunecate

Din adâncimile oceanelor înflăcărate

Din lacrimile aprinse doar prin fericire

Din certurile pornite doar din iubire

 

Din serile nedormite-n starea de visare

Cu drogurile-n tine în drum spre ea trezire

Cu muzica în vene prin marele-ntuneric

Cu problema-n fundal care te-a făcut puternic

 

Cu iluzii visate-n absoluta realitate

Cu visuri trezite peste reala noapte

Cu nicio siguranță pe drumul predestinat

Cu multă speranță pornind în destinul imaginat

 

Am ieșit din suferința mare și de neuitat

Am răzbit prin moarte și am înviat

Am găsit sincera iubire și liniștea

Mi-am găsit în sfârșit casa și pacea

Еще ...

Despre viața omului și alte mărunțișuri

Îngăduie-mi să-ți spun câteva cuvinte despre suflet și simțăminte. Căci, uneori, grea mai este viața omului, că așa i-a lăsat Bunuțul Dumnezeu: să-i fie și bine, dar și greu, cu măsură-n toate, fiindcă dacă stai și te gândești, viața omului nu este un fir întins, ci un râu învolburat în cale-i de stânci, sau calm în lagune întinse și reci... un râu care numai la vale poate curge.

Și nu pentru că ar fugi de înălțimi, ci pentru că așa i-a fost dat: să adune în el tot ce întâlnește - ploi, lacrimi, nămol, lumină - și să curgă tot mai departe, chiar și atunci când malurile îl strâng, chiar și atunci când albia pare prea îngustă pentru dorurile lui.

Totuși, deși pare fragil, omul nu se rupe ușor. Se macină, ce-i drept, ca piatra sub apă, dar tocmai din această frecuș se naște rotunjimea sufletului. Și poate că nu întâmplător cele mai limpezi ape sunt cele care au trecut prin cele mai multe coturi. Fiindcă liniștea nu vine din lipsa furtunii, ci din învățarea ei, căci, Doamne, și eu am supraviețuit furtunilor, tocmai ca să înțeleg și să apreciez cumințenia sufletului...

La sfârșit de an, râul acesta al meu încetinește pentru o clipă. Nu se oprește - că nu știe -, dar parcă se uită o clipă înapoi, spre izvoare, și înainte, spre marea care îl așteaptă fără grabă. Și în acea clipă scurtă, parcă uit să mai număr anii, fiind mai degrabă atent la toate câte s-au trecut: ce-am pierdut, ce-am păstrat, ce-am învățat să las să curgă.

Căci nu tot ce doare trebuie ținut, după cum nu tot ce bucură este menit să rămână. Unele lucruri sunt doar ape de primăvară: vin, tulbură, și se duc. Altele sapă adânc și rămân.

Iar sufletul, asemenea râului, nu cere să fie judecat, ci lăsat să curgă mai departe - cu mai puțină povară, cu mai multă înțelegere, și cu nădejdea tăcută că, dincolo de ultima cotitură, apa se va liniști.

Și totuși, când amurgul de lasă în tăcere peste râu și anul își strânge lucrurile ca un călător obosit, nu pot să nu privesc înapoi cu o ușoară strângere de inimă. Sunt locuri pe unde apa a trecut o singură dată și nu se va mai întoarce niciodată la fel. Sunt chipuri care s-au oglindit cândva în curgerea ei și au rămas doar ca o adiere, o vibrație abia simțită sub piele.

Mi-e dor de mine cel de atunci, cel care credea că timpul are răbdare și că toate pot fi amânate. Mi-e dor de lucrurile simple, de tăcerile pline, de serile în care nu grăbeam nimic, pentru că nu știam încă ce înseamnă să pierzi. Nostalgia nu doare pentru ce-a fost, ci pentru că am înțeles că nu va mai fi la fel.

Râul curge mai departe, firește. Dar uneori, în undele lui adânci, mai zăresc frunze vechi, purtate multă vreme, ca niște amintiri care refuză să se scufunde. Le las să treacă, fără să le opresc. Doar le salut în gând, cu recunoștință.

Iar la capăt de an, când liniștea se așază ca o ceață subțire peste toate, îmi permit acest mic răgaz: să-mi plec fruntea în fața a ceea ce a fost, să zâmbesc pentru ceea ce m-a făcut om și să las râul să mă ducă mai departe - puțin mai încet, puțin mai împăcat, puțin mai plin de dor.

Și astfel înțeleg că viața nu se trăiește în clipele mari, ci se amestecă tăcut cu toate mărunțișurile ei - gesturi mărunte, zile obișnuite, uitări și doruri - din care, fără să-mi dau seama, se face întregul.

Еще ...

Liniștea de-acasă

În liniştea de-acasă

Îmi place-aşa de mult!

Îmi plac umbrele serii

Şi greieri să ascult.

 

Copil al altor vremuri,

Mă trimeteau ai mei

Cu mieii pe izlazuri,

Să am grijă de ei...

 

Cu doru-i, pitpalacul

Mi se pierdea-n câmpii,

Plutea în aer pacea

Şi dragul de-a trăi.

 

Vedeam departe codrul,

Un cal fără stăpân,

Mă saluta izvorul

Şi mirosea a fân.

 

În faptul serii, mierla

Cu-acorduri de artist,

Îţi alina durerea

Oricât erai de trist.

 

Cânta privighetoarea

La margini de zăvoi,

Şi-o buhă, făr-să ştie,

Ne speria pe noi.

 

              ☆

 

Aşa se vedea viaţa

În veacul douăzeci

Dar ştiinţa şi progresul

Le-au risipit pe veci!

Еще ...
Radio Poezii.online Apasă play
AUTO
Află mai multe 🎙 Live