Visând

Ce maini frumoase scriu astazi cu pixul

Cu vene calde , armoniose

Pielea cea fina si intinsa se muleaza

Perfect pe unghia de sticla

Doar pixul cel de plastic gol o strica

La atingerea-i brutala

Si de pasta- neagra

Lasa in urma

O linie murdara…

La fel ca viata

In care anii se muleaza perfect pe trup si suflet

La fel cum ochii de cristal se fac ca apa

Cu pleoapele cazute de durere,

Asa si Timpul

Topeste tot in urma

La atungerea- i brutala

Lasand in urma Sa

O linie de smoala.

Nu știu să strig
De ce?
Știu doar să plâng
cuvintele în mine se răsfrâng.

Nu știu să cer
De ce ?
Știu să-mi doresc frumosul
în tot și-n toate să-l iubesc.

Nu pot să văd
De ce?
Pot să privesc
lumina-n suflet s-o primesc.

Nu știu să plec
De ce?
Aș suferi încă o dată că rămân
și totuși sunt în mine
veșnicul stăpân.

Nu știu să iert
De ce?
E mult,prea mult că tolerez
convingerile mi le păstrez.

De ce?
Știu și pot și vreau
Alături de mine să m-așez
Îmbrățișându-mă cu drag…
Eu, niciodată nu m-am trădat.

Coborând, din cer de-a lungul apusului, pășând pe a soarelui raze.

Speranțele și visele, zboară bătând din frumoasele aripi, pline de luciul miilor de stele.

Coborând din ceruri, cu speranța în viața, fără vicii și iubire sfântă fără multe fraze.

Creatorii, nevinovați cu puritate în suflet,  credința sa o trasmit fără motive rele.

Creatorii destinului, vieții care deja a trecut, cu mii de ani în urmă.

O viața, ce sa terminat, atât de ușor ca o singură clipă în a soarelui apus.

Și în zguduirea, sa zbuciumata și groaznică,  ca mii de bivoli în cea mai mare turmă.

Ușor, a citit sensul vieții oricărui  om, fără multe cuvinte care  trebuiau de spus.

Visele neîmplinite, sunt ca o carte a copilăriei,  care se reflectă în clipele vieții.

Când  ne-au văzut visele noastre pe noi la răscrucea destinui, parcă nu ar fi văzut sclipirea din ochii obosiți.

Este greu, de văzut  și de auzit ,cum gândurile cu greutatea munților  cad în pragul dimineții.

Este greu, de primit,  viața unui lup singuratic ce traversează marginea universului construiut pe oasele visătorilor omoriți .

Doar curajoșii,  care au putut să se ridice din genunchi roși până la sânge își creează destinul.

Și  sufletul este calm și plin de bunăvoință,  atunci când și-au găsit  propria sa pace.

Vă rog,  să turnați în pahare  curajul, pentru oameni ca să treacă prin această tristețe atingănd seninul.

Că  atât de tare sunt pline paharele cu frică și ură încât chiar și demonul de pe umărul stâng tace.

 Trebuie, doar să înțeleagă  oamenii, că este un mare păcat tăcerea indifirentă.

De fapt, voința și efortul  fiind apa râului  care schimbă chiar și forma pietrilor cu timpul trecător.

Nu trăiiți ca mașinile  care sunt create pentru o sclavie obsedată și permanentă.

Trăiiți, suprinși de o obsesie nebună neuitând de frumusol sens al vieții devenind deja un om nemuritor.

Treziți-vă oameni buni,doar nu sunteți o turmă de berbeci care umblă în rând ascultând glasul blestemat. 

Treziți-vă oamenii, cercurile iadului deja  sunt predestinate pentru noi.

Treziți-vă, ridicați-vă, priviți în jur, lumea este foarte frumoasă chiarți are miile de minuni ce sunt de nenumărat.

Uitațivă doar în oglindă și îți vei vedea păcatul și sufletul murdărit de noroi.

Nu există o pedeapsă mai teribilă pentru cei care și-au vândur propriile vieți pentru zvonurile galbenilor aurii.

Greu e  să privim tortura conștiincioasă a celor care și-au pierdut viața primind gustul aspru de blestemare.

Trăiți visele frumoase  pentru propriile dorințe strălucitoare și străvezii.

Trăiește astfel încât să pară că în curând soarele va înceta să mai strălucească fără  a voastră chemare.

Farmecul  lumii,  se descoperă  prin prisma luminii  orașelor într-o seară liniștită.

Sute  și miile, de sclipiri din îndepărtare lumenează drumul spre  pacea mult dorită.

Întâlnirile  și despărțirile, trecerea pentru totdeauna a pragului în direcția necunoscută.

Câștigurile și dezămăgirile, deschiderea ușilor noi pentru rupereaa funiei de pe gât strânsă pe vremea cea mai posmorită.

Zeci de mii de povestiri

Prin a veacurilor curs,

Au slăvit în amintiri

Vremurile ce au apus.

Dar din înțelepte fapte,

Omul nu a înțeles nimic.

Gândind doar la fructe coapte,

Păzind frica de epidemic.

Cu câte o aură a îngroșat

Straturile în spirit ale ființei,

Astfel că cel nou, înduioșat

Lasă loc doar umilinței.

Nu se poate spune oare

Că un rău e și mai rău?

Și că generații viitoare

Se vor feri de ferăstrău?

Dorind să uite de trecut

Fără să aibă un deznodământ,

Și nici ce-i bine de recunoscut

Iubirea de țară, ca drept simțământ.

Strig, dar tot ce aud e doar un ecou.  

Speranța mă îndeamnă să încerc tot ce-i nou,  

Dar plânsul e mai aspru și mai concret.  

Nu, nu sunt de lemn.

Lumina îmi străpunge hazliul chip.  

Credeai că fără tine, n-o să fiu nimic?  

Am vise mărețe despre tot ce e nou,  

Tăcerea-i puterea crescută în om.

Eu țip, dar noaptea îmi străpunge și ea paradisul.  

Vreau din nou să prind răsăritul...  

În inimă, dorul de tot e mai rău,  

Dar cântecul mamei îmi cântă din nou.

Mai țip încă o dată, se sparge și timpul.  

Prind răsăritul și dorul e triplu.  

Mămico, de mă vezi, sunt aici,  

Pierdută-ntre speranțe și timp.

Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,

Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?

Sau o vei socoti fãrã valoare

Ca şi cum chiar mai mult ai merita?

Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã

Cel ce le-mparte celor muritori?

Când pentr-un bine, cât un miez de nucã

Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!

Rodeşte mintea nemulţumitoare

Un pai uscat sau grâu deplin în spic?

Dar, Domnul dã rãsplatã celui care

Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!

Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,

E un adevãrat mãrgãritar

Fie rãscumpãrat pe veşnicie,

Fie jertfit degeaba pe altar!

Acelaşi timp îl are înţeleptul,

Pe care-l are cel nepãsãtor.

Pe când acesta crede c-are dreptul,

Dintâiul va fi recunoscãtor.

Nu ştim nimic de timpul care vine,

Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;

Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,

În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.

În floarea tinereţii, omul crede

Cã el este stãpân pe timpul sãu,

Însã abia la bãtrâneţe vede

Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!

O urmã de pantof, în praful verii,

Va fi, creştine, existenţa ta?

Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,

Pe care focul îl va curãţa?

Iar gândurile tale, cele multe,

Vor fi un lan de grâu, folositor?

Sau o grãmadã mare de insulte,

Pierdute pentru vecii vecilor?

Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:

Învaţã, prin urmare, A TRÃI! 

Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,

Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã

Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...

26.11.2021, Maribor, SLO

Încearcă să rămâi un pas în urmă,

Ai grijă unde calci și ce vorbești,

Prea multă vreme te-ai ascuns în turmă,

Uitând de drumul tău și cine ești.

Nu lua în seamă ce șoptește vântul,

Grăunțele ce ți le varsă pe cărare,

Pe câți din noi nu ne-a zdrobit cuvântul,

Stăpânului, rostit cu supărare?

Amar de ani pierduți în pribegie,

Încătușat în frică și oroare...

Zbătându-te legat de glie,

Ca vita scoasă la vânzare.

Dator la plată pentru răsuflare,

Erou să fii chiar dacă nu ai vrut,

Ești sclav din neam în neam, se pare,

Mai înainte de-a te fi născut.

Și-n noaptea asta, lungă, chinuită,

Nehotărât a fi sau a nu fi,

Oprește-te măcar o clipă,

Gândind că rătăcești fără să știi.

Încearcă să rămâi puțin în urmă,

Când te-mbrâncesc s-ajungi in față,

Încăierarea asta sângeroasă și nocturnă,

E visul somnului, pe care-l credem viață.

Vor arde spulberând cenușa,

Priviri de lupi, tăcerilor de miei.

Curând va geme vântul, rezemat de ușa,

...sub care se prelinge sângele de zei.

Din secole de noapte nesfârșită,

Vor bate clopote chemând prin ceață,

Rătăcitorii fii să simtă,

Pe suflete cum cresc aripi de gheață.

Și nu sunt oare-ascunse în oglindă,

Abia lucind zvâcnirile de fiară?

Dureri care din urmă vor să prindă,

Meteoriții ce-au căzut să moară?

Vor înțelege poate mai spre dimineață,

Din rănile adânci dormind sub smoală,

Copiii cei obraznici, supărați pe viață,

Lungimea nefirească-a drumului spre școală...

Din flăcări mistuind întunecate,

Iluzii aruncate spre vitralii,

Și gânduri, așteptând încolonate,

Să șteargă erezia din detalii.

E încă noapte și ce ploi amare,

Cu picături de lacrimi mă vor pustii,

Lovind terifiant, din depărtare,

Cum numai adevărul poate fi.

Sunt trecător prin Campo dei Fiori,

Miros a fum de păr …și cârpă arsă,

Când primii fulgi cu vânt, alungă zorii,

Și noaptea miilor de ani, m-apasă.

În ochi de lemn, îmi zgârii adevărul,

Pe ziduri brune, coșcovite de uitare,

Aud cum râd, când am oprit motorul,

Inchizitorii șchiopi ce-mi stau în cale.

Zâmbesc, …Giordano mă privește…

În grabă-și toarnă peste haine gaz,

Mă doare și tăcerea lui mă răvășește,

Și simt cum ploaia mă lovește în obraz.

Februarie se uită cu regret în urmă,

La brazii de Crăciun, uscați,

Cenușa lor, e pildă pentru turmă,

Iar focul pentru cei necugetați.

Ascultă, e ciudat cum murmură norodul,

În bronz de clopot și în cor de bași,

Absurd destinul răsucind tarodul,

În ritmul miliardelor de pași.

Se zbat în rime pagini înnegrite,

Între rozarii și regrete delirând ascunse,

Îl simt în mine printre flăcări împietrite,

Un demon așteptând cu aripile strânse.

Pândesc dintr-o oglindă-ntunecată, fumurie,

Străinul care-mi trece dinainte,

Cu chip de umbră rătăcită-n agonie,

Precum un gând pierdut printre cuvinte.

Din ochii lui firav alunecă, un fulger,

Însigurat clipind în albia secată,

A unui râu poluat, sorbit de-un înger,

Șoptind înveninat cu limba despicată.

Ar vrea să-mi spună parcă o poveste,

Neauzită, …nerostită încă pe pământ,

Din care tot ce-a fost și nu mai este,

Să prindă rost din leagăn în mormânt.

Răspunsuri la-ntrebările nebune,

Vărsate-n noi ca vinul vechi în căni,

Pe zgura-mară fumegând din urne,

A biciurilor ce ni s-au înfipt în răni.

Ne spunem oameni, de o vreme,

Ademeniți de-o boală fără vindecare,

Mușcați pe dinlăuntru de un vierme,

Nevinovați frivoli, cu mâinile murdare.

În jurul nostru mări de sânge,

Băltesc nepăsătoare, picurând din Abel,

Și-n viața noastră frânghia se strânge,

Ca apa de potop sub Turnul Babel.

Și puii noștri zămisliți în beznă,

Întâmpinați cu lacrimi și suspine,

Cu lațuri grele, apucați de gleznă,

Aduc în ei aceleași ancestrale crime.

Însângerate flori sădite pe morminte,

Oarbe săgeți înșurubate în uitare,

Pe drumurile noastre inutile, șerpuite,

Nu vom găsi nicicând o altă cale.

Iar nesfârșitul timp stăpân pe toate,

Aripa lui de plumb voind să o întindă,

Se zbate-n noi prin adevăruri moarte,

Călcând străin, în cioburi de oglindă.

E doar aşa... un vânt uşor,

Înfrigurat, ce-mi bate-n cuget,

Păreri sunt frunzele ce dor,

Căzându-mi... răsfirate-n sufet.

Nu-i nici o urmă presărată în noroi,

Trecând, prin cea mai neagră zi din viață,

Nici mama nu-i aici, ca să mă tragă înapoi,

Din haul care stă ascuns sub gheață.

Atâtea gânduri goale, în sfârşit s-au stins,

Mototolite, fumegând în scrumieră,

Acum le simt, cum iarăşi m-au cuprins,

Arzând mocnite, din cartuşieră.

Arcașii grabnic i-am trimis în turn,

La poartă, grenadierii stau de veghe,

De ce e oare tocmai astăzi, cerul taciturn,

Şi aripile îngerilor, au culori de zeghe?

Mă cheamă Vânt, dar toți îmi spun Furtună,

Vorbesc de mine ca și cum m-ar ști,

Până și Cicero de dimineață la tribună,

Mă povestea, ...unor copii.

Ceva cuvinte, zise și uitate,

Asemeni unui scorpion, într-un buchet de crini,

Veninul sinonim cu ,,vanitate",

Numele meu înfășurat în spini.

,,O Caesar! ... coborât din Venus!"

Îmi strigă hâtrul, ajungându-mă din urmă:

,,Ce soartă între Romulus și Remus..."

... și simt că vorba-i va fi lungă.

Dar gândurile mele sunt de mult departe,

Și lictorii îl îmbrâncesc în grabă,

Doar Brutus se strecoară mai aproape,

În colțul gurii mestecând o iarbă.

Nu-mi pasă dacă noaptea rece care vine,

Se va sfârși cumva gregorian,

Singurul dor ce îl mai simt în mine,

E glasul ei șoptindu-mi: Iulian!