TRECUT, PREZENT ŞI VIITOR

În prima parte a vieții,

Într-un decor de fast,

Apar două vedete: o fată și-un băiat

Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,

Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.

Sunt frați într-o iubire

Ce s-a înfiripat

Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.

Renunță la părinți, la ordinea firească,

Iar școala se transferă în glastră la fereastră.

În partea a doua a vieții,

Pe-o scenă amenajată …

Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.

El, plin de îngânfare, drogat și tatuat, 

Deja e într-o gașcă, se crede împărat.

Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,

În aburi de beție, ajunge dezaxată.

Povestea lor e tristă, dar personalizată,

Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!

Realitatea, însă, ne spune cu tărie,

Avem un tineret cu fală și mândrie!

Învăță-n școli înalte, în universități,

Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.

Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,

Ei știu cum să separe neghina de secară.

Le celebram știința și munca-n cercetare,

PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!

Viorica E.

Plângea pământul fără rost
        sub tropot blând articulat
        de vieţi vândute la mezat,
        un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.

În timpul vieții ce-o trăiesc,

Pe care încerc s-o construiesc,

Mă tot întreb, Cine sunt eu?

Și oare ce vrea Dumnezeu?

Nimeni din această lume

Nu poate să însume,

Dând răspunsuri evidente

Întrebărilor ce le voi pune.

"Câți de Eu pot fi oare?"

"Și câți îi pot pune-n valoare?

Că de-ar fi să știu acest fapt

Aș fi foarte consacrat.

Cunoașterea de sine

Nimeni n-o poate susține.

Căci ea nu este mărginită,

Ci este una infinită.

Dacă ,noi  oamemii

Cu gânduri bune

Ne-am lua de mână

Și să spunem tot ce ne doare,

Și ei obligați să ne asculte

Câte ofuri și dureri

S-ar preface în păreri?

Un zâmbet și o mângâiere

E un fel de doctorie

Oferit din omenie !

Am primit la început o pecete pe corpul de lut,

O linie frântă în palme, un drum ne-nceput,

O umbră ce trage de pași spre pământul tăcut.

Și m-am întrebat în nopți fără capăt și stele:

E un blestem scris de vremuri pe oasele mele?

Sau poate e piatra pe care un meșter o sapă,

Să scoată din ea o lumină ce nu se arată?

Căci dacă e doar un blestem, sunt un rob în lanțuri legat,

Un simplu spectator la un joc ce mi-a fost dictat.

Dar dacă e drumul spre sine, destinul meu pur,

Atunci din durere pot fura un contur,

Din noapte pot scoate un cântec, din piatră un zbor,

Și pot fi arhitectul propriului dor.

Nu soarta decide ce sunt, nici zbuciumul ei,

Ci focul ce arde discret în spatele ochilor mei.

O rană deschisă e-o poartă prin care privesc

Spre tot ce e veșnic, adânc și ceresc.

Nu știu dacă cerul mi-a dat o pedeapsă sau un dar,

Dar pun pe hârtie tot ce am ars pe altar.

Și-n fiecare cuvânt ce-l aștern, tot mai plin:

Transform un blestem greu de dus... în destin.

Fără gust, fără savoare,

mă satur doar din pornire,

umbra-mi umilește chipul șters

prin ștrasuri trase pe dos, invers.

Vinde-mi jena și reținerea,

pe perna de ace-mi pierd simțirea,

spune-mi tic, să-ți spun că tac,

înverșunat spre-același atac.

Dus spre ciobul calm și roșu,

lașul prin lăcaș, prin duș,

dușmănos zâmbind la găuri,

între seri urmând aceleași săruri,

Orientat, relative, de busola șanselor,

ale văilor prin valuri, sub voal,

spre mal, la mâna parolelor,

lovind singular destinul dual.