CU FRUNTEA ÎN ŢĂRÂNĂ…

   Cu fruntea în ţărână, prin roua de sudoare 
    Din care să-ncolţească, cununile solare, 
    Voit-am să ridic, privirea către nori, 
    Iar din fertila brazdă, să crească holde noi. 
    
    Din rod de lacrimi pure, ce-au curs cu gust de sânge,
    S-a zămislit în pace, chiar pâinea ce se frânge,
    Căci toate se vor trece, ca umbra peste vii, 
    Se vor mai pierde încă, secundele, cu mii…
    
    Din toată jalea lumii, un strop nu mi-ar ajunge, 
    Umbră s-aştern curând, pe sufletu-mi ce plânge. 
    Căci am ales să-mi urlu, fiinţa-nspre genuni, 
    Iar pe ogorul ăsta, am semănat minuni...
    
    Să simt în palme luna, şi dimineaţa-n stele, 
    S-alung din mine spaima şi toate câte-s rele, 
    Cu ochiul clar al minţii şi-eliberat de fire, 
    Să văd nemărginirea şi-a timpulului jelire…


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online CU FRUNTEA ÎN ŢĂRÂNĂ…

Data postării: 31 ianuarie

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 942

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

EU NU MĂ TEM...

Eu nu mă tem de soare, vânt sau ploi,
De cuvintele în grabă rostite între noi...
Cum nu mă tem de primăvară sau de iarnă,
Aștept ca timpul, pe toate să le cearnă...

Căci știu că el e singurul vindecător,
Uitare așternând pe rănile ce încă dor,
Și am ales ca unele cuvinte rostite cu amar,
Să uit că le-am zidit în umbră de hotar...

Căci m-am împotrivit cu toată forța urii,
Cu zâmbetul abia schițat în colțul gurii,
Eu nu m-am risipit și nu mă tem,
Curat, cuvintele în rime să le chem...

Mai mult...

SOLAR

    Celor ce s-adastă-n umbra petelor solare,
    celor ce întorc lumina sfântă-n miez de mare,
    Durat-am templu-n pietre verzi,
    Şi ridicat-am către cer catargele-ntregi...
    
    Celor ce zdrenţuiesc în nopţi întregi dantela lunii,
    Celor ce-n tihna zorilor aşază roua lumii,
    Strigat-am mut în muget de furtună,
    Frânturi de-argint în razele de lună...
    
    Doar ţie, fără de care voalul mării nu cristalizează,
    Doar ţie, fără de care fluturii nu mai visează,
    În ropot de sălbateci nori, rămas-au scrise,
    Aceste gânduri mai de mult promise...

Mai mult...

SE SCUTUR FRUNZELE

    Se scutur frunzele pe ram... 
    Şi mă-ntrebam, cum pot să plâng, 
    Atunci când lacrimi nu mai am, 
    Iar gândurile toate, mi se frâng? 
    
    Pustiu e parcul, băncile-s banale... 
    Iar vântul bate cu determinare, 
    Grăbindu-mi frunzele în cale, 
    Plecând copacii fără alinare... 
    
    Într-adevăr, e-o tristă toamnă... 
    Aşa cum n-a mai fost de mult, 
    Ca niciodată, eşti departe, doamnă, 
    Şi singur, vântul, stau s-ascult... 
    
    Nu-s melancolic, doar mă ştii, 
    M-am resemnat deja, la crudul gând, 
    M-am resemnat, că n-ai să poţi să vii, 
    Să mi te cuibăreşti în suflet, prea curând...
    
    Şi mă destram, încetul cu încetul, 
    Umbrind aceste frunze, hibernal, 
    Iar din ecoul meu, rămâne doar secretul 
    Unei iubiri ascunse-n pagini de jurnal…

Mai mult...

Fără vise...

Astăzi simt că nu am trăit destul. Ziua a sfârșit parcă neterminată, lăsându-mi senzația unui gol pe care n-am reușit să-l umplu... Discuțiile cu mine însumi, au devenit repetitive, sterile, rostogolind aceleași frământări cotidiene, care nu mă mai mișcă. 

Simt un blocaj fără rezolvare. Și mă simt ca o insectă care se zbate inutil în plasa de păianjen a timpului: cu cât mă zbat mai tare, cu atât mă împotmolesc mai tare, iar strânsoarea plasei îmi limitează mișcările. Doar mai respir. Inert, până la următoarea zi, sperând la o izbăvire care nu mai vine odată, e departe, așa cum eu sunt tot mai departe de mine. Tot mai străin...

Nesăbuitul de mine... N-am izbutit să rup cele șapte peceți ale zilei. Ușa nopții îmi va sta iar închisă, fără vise... Nu vor fi stele licărind pe bolta întunecată a minții mele, nu va fi lună oglindită de undele niciunui lac... nu va fi țârâit de greiere în amurg, nici dangăt trist, nici scârțâitul ciuturei în briza blândă a înserării... 

Astăzi nu am fost eu...

Mai mult...

Un ecou îndepărtat...

-Haidi mă, la ci zăbovești atâta? Ț-am zîs să nu mânci ghișînile cu tăt cu sâmburi, mă!

-Nu mă zori bunicule, că-i bai mare!, zic eu căznindu-mă cu mâinile pe burtă...

Bunicul se îndepărtează râzând, amintindu-mi sfătos că nu e bine să bei apă răce de la fântână după vișine...

Ușurat, într-un final, mă strecor afară, pleznind curcanii care, îmbufnați, mă urmăreau pretutindeni. Bune-mea mă privi scurt, cercetător, pe deasupra ochelarilor, neoprindu-se din tricot:

-Ai nevoie, de dureri, de niște chișcă uscată din pipotă de pui, mă?, mă sfredelește ea cu privirea...

-N-am bunică..., zic eu îngrețoșat de leacurile ciudat de băbești pe care bunica le stăpânea cu mare artă...

Acum zâmbesc, fiindcă panaceul universal al bunicii mele era vast - nu mai zic de ciudat - moștenit din moși-strămoși, "pacat di meșteșugul aista că n-om avut cui a-l da mai diparti"... că de mine nu s-o prins, întrucât fugeam de albastrul de metil, ca dracul de tămâie...

Nu știu cum de nu se prindeau de noi toate boleșnițele pământului, fiindcă de neastâmpărați ce eram, nu trecea zi de la Bunuțul Dumnezeu, fără ca bunica să nu ne doftoricească pe vreunul dintre noi: zgaibele proaspete de la genunchi erau tratate cu respect și admirație (de către noi!) și rivanol usturător (de către ea!), tăieturile ușoare, cu alifie de galbenele, iar cele mai adânci (la care noi speram să rămânem cu cicatrici, ca să avem cu ce ne da mare!), cu miere și frunză curată de pătlagină frumos împachetate cu tifon alb, care peste zi, de la atâta zbânțuială, se făcea negru ca pământul...

Închid ochii și vocea ei parcă îmi răsună limpede în minte: "Dă-i cu ceai amar de sunătoare, pentru ficat gras, cu ceai din coada șoricelului pentru rinichi slabi, iar pentru inimă moale, dă-i cu o litră de angelică!". 

Mai pe seară, am ales să mă dreg cu o cană cu ceai din floare de tei, atent culeasă și uscată de bunica, și o felie de pâne de casă, unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă. 

Greierii își cântau nefericirile de prin colțurile ogrăzii, iar becul de sub streașină lucea slab în bătaia de argint a lunii. Lumea se trecea spre culcare, iar zgomotele și chiotele de peste zi se prefăceau încet într-un ecou îndepărtat, care avea să se nască abia peste ani, mult mai târziu, în rândurile astea pe care, uite, le scriu acuma ca să le țin mai bine minte...

Mai mult...

PASTORALĂ

O, tu cascadă tumultuoasă,
Cu voalul alb, ca de mireasă,
Îmi susuri în urechea mea,
Un foșnet viu de catifea...

O, iată, zeci de păsări călătoare, 
Se trec în zbor, pe-a cerului izvoare,
Din scânteierea boabelor de rouă,
Se-nalță, mândră, această lună nouă...

Vin ciute de s-adapă-n miez de noapte, 
Înalt, amurgul freamătă într-a lor șoapte,
De frunze descărnați, copacii-s în delir, 
Și în zadar-și agită brațele pe-a cerului potir... 

În labirintul ăsta cu pereți fierbinți, 
Aceste ametiste stau cuminți, 
Ascunse în adâncul mării de cleștar, 
Eu, veșnic le ridic către lumină, iar... 

Rămâi, o, munte, tu te-nalță dincolo de nori, 
Acolo unde numai luna moare-n zori, 
Să stau în umbra ta o clipă, o eternitate, 
Să fiu izvorul tău, iar tu, un vers din carte...

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt

Am stat în gerul arzător al celui mai înalt

vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse

în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea

în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,

 

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.

Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,

dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele

 

de tăcere erau precum stelele și găurile negre.

În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,

am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte

visele destinului meu precum și visele pierdute,

 

care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente

amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat

cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni

sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă

 

cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate

magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,

a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.

Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos

 

urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

 

Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.

Mai mult...

Viață Nouă - Doar Prin EL

Mai târziu am învățat,

Cine sunt, și am aflat,

Cu păreri de rău în suflet:

Omul vechiului păcat;

 

Lumea mare, lumea nouă,

Poleită-n stropi de rouă,

Irosită pe din două,

M-a pierdut, și v-o las vouă...

 

Animalice cadouri,

Vis scăldat doar in zerouri;

Prefăcute-n reci tablouri,

Suflete fără ecouri;

 

Sfărâmată-n zeci de rânduri,

Viață lungă, doar prin gânduri,

Amăgită de capturi

Și-a iluziei frânturi;

 

Uiți că-n noi e nemurire,

Ce se zbate de uimire,

Fierbe în dezamăgire,

Zace spre a sa trezire; 

 

Și strivind sub talpa grea,

Mult păcat din viața mea,

Ce perfid își ascundea:

Binele, sub formă rea;

 

Am ieșit la suprafață

Să-mi trăiesc o nouă viață,

Și-n a inimii balanță,

Doar prin EL primesc speranță!

Mai mult...

CATEDRALE DIN CUVINTE

Am îndurat în mine-aceste catedrale-nalte,
Din cărămizile-cuvinte, spre ceruri înălțate,
Și-am înțeles final că viața se trăiește-acum,
Că ieri a fost, iar mâine, nu este decât fum...

Căci port cu grijă-n palme această apă vie,
Sorbind cuvintele cu poftă, desprinse de hârtie,
De când mă știu, nestinsă, mi-a fost această sete,
Să aflu lumea toată, dezvăluind secrete...

C-am cercetat în mine, atâtea lacrimi crude,
Că nimeni nu le vede și nu le mai aude,
Și-am zăvorât în rime ce n-am putut să spun,
Neînțelese versuri pe care tot le mai adun...

Și-am să pășesc pe nori, înaintând spre tine,
Purtând cu mine dorul de cer și stele pline,
Știindu-te c-ai fost și încă ești cu mine,
Străluminându-mi calea, să nu se mai termine...

 

Mai mult...

Ut infra, ut supra

Suflete urlă după recuperare,

Oameni după salvare

La un apogeu de ură și dispreț

Lumea s-afundă într-un iad măreț.

 

Vechile moravuri, bine judecate,

Acum sunt uitate,

Distruse și scuipate.

Busturile de piatră,

Ce conduceau odată,

O amintire cu sânge pătată.

 

Oamenii s-au trezit,

Revoltați după reformă și schimbare,

Radicalizați de ură și teroare.

Lumea fără un conducător veritabil,

S-afundă într-un carnaj inexpugnabil.

 

Ochi pentru ochi,

Dinte pentru dinte,

Omenirea s-aruncă într-o mare de morminte.

Societatea construită de mii de ani,

Divizată și cucerită de către dușmani.

 

 

Dar cine e dușman?

Când lumea a luat foc,

Când săracii nu mai au ce mânca,

Și-i vor mânca pe cei cu mai mult noroc.

 

Specia, cândva dezvoltată,

Se-ntoarce la legea ei deprimată.

Dar cine poate judeca?

Când ura îți dirijează mintea.

Din cauza lacrimilor,

Al sângelui vărsat

Din dorința de tăcere,

De a ascunde ce simțim cu adevărat.

 

Încătușați între pereți aspri și reci,

Ai falsității de vecii întregi.

Oamenii se ucid pentru a păstra ideea superiorității,

Totul în numele ”libertății”.

Mai mult...

piatră

câteodată

e mai bine să aștepți o veșnicie

pentru a avea o eternitate și mai mult.

 

câteodată

lupta doare mai puțin

atunci când știi cine te așteaptă la capăt de drum.

 
Mai mult...

Deja vu

Un sentiment retrăit

Pecetluit de un clișeu,

Deja vu fu numit,

Căci revenea mereu..

 

Semne de întrebare 

În minte încolțeau;

A fi sau a nu fi,oare,

Din stele ce curgeau..

 

De ce urmele dispar

Amintirilor furate 

Și doar gândul bizar 

Bântuie în noapte?.

.

Și dincolo de sfârșit 

Spulberat în neființă,

De enigme copleșit 

Geme omul de știință.

 

Un tunel nedeslușit,

Orbit de strălucire;

Este oare plăsmuit 

Pentru nemurire?..

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍